Cotul Donului 1942: eroism, jertfa, tradare
- Carte în stoc
- Livrare estimativă în 2 zile
...Despre bătălia de la Stalingrad, considerată cea mai grea, cea mai sângeroasă din istoria omenirii, inclusiv despre tragedia de la Cotul Donului, am citit pentru prima dată în cartea lui Victor Nekrasov (�' окопах Сталинграда – în tranșeele Stalingradului), un bestseller din perioada sovietică, în primăvara anului 1967, fiind student în anul trei la Tehnicumul (azi Colegiul) de electromecanică din Chișinău. Mă aflam la practică la Fabrica de mobilă Nr. 5 din orașul transnistrean Tiraspol și locuiam în gazdă cu doi muncitori de la acea fabrică, care sorbeau pe rând cartea cu pricina, contaminându-mă și pe mine de lectura ei. Despre carte am avut cea mai bună impresie. Așa înțelegeam eu (ca şi mulţi alţi cetăţeni sovietici) lucrurile pe atunci... Numai că, mai târziu, în toamna anului 1982, deci, la exact 40 de ani de la evenimentele de pe Volga și Don, am auzit alte adevăruri despre tragedia dată, din gura unui bătrân, Gheorghe Oțetea, veteran al războiului din Est, din comuna Corbasca, județul Bacău. Plângea și vorbea, iar soția lui, Ioana, adăuga pe alocuri, la cele spuse de bătrân, amănunte pe care le auzise tot de la el pe când era mai tânăr și avea o memorie mai bună. Impresiile despre cele auzite de la bătrânul Oțetea m-au urmărit mulți ani la rând.
Au mai trecut 27 de ani, și în vara lui 2009, am reușit să ajung în acele locuri de pomină: la Severski Doneț, stanița Morozovskaia, râul Cir, în partea de sud a Cotului Donului, la Kalaci pe Don și în stanița Golubinskaia. Credeam că știu totul și am văzut totul, și eram gata să public un articol și imagini de la Don, despre cele simțite de mine acolo. Dar nu m-am grăbit și bine am făcut. Pentru că în primăvara anului curent (2012) a ajuns în arhiva mea un film, a cărui vizionare mi-a schimbat radical viziunea și sentimentele pe care le aveam până la vizionare, despre acele evenimente. Este vorba despre filmul documentar Eroism și jertfă pe Frontul de Est, turnat în anul 2010 cu sprijinul Fundației Creștine Părintele Arsenie Boca, film în care, un veteran de război, Iosif Niculescu, de 96 de ani (în 2010), vorbește despre cele întâmplate în toamna anului 1942 în partea de nord a Cotului Donului, la Kletskaia, în cel mai fierbinte și tragic loc al Bătăliei de pe Don și Volga, din acea iarnă friguroasă, de 40 de grade sub zero.
Și am decis: vine vacanța de vară și o mai iau o dată spre Est, pe Drumul Pătimirilor ostașilor români din vara și toamna anul 1942.
A venit vacanța mare și am plecat, ajungând pe 17 august 2012 acolo, unde toată vara n-a căzut un strop de ploaie, dar când am ajuns în centrul orășelului s-a pornit o ploaie de parcă s-a spart cerul deasupra mea; nu puteam deschide ușa la mașină să intru în curtea casei autorului monografiei staniței Kletskaia (Piotr Eliseev) pentru a procura un exemplar de carte. A ținut ploaia 45 de minute în continuu. Când s-a terminat și am vrut să deschid ușa, intra apa în mașină. A fost un moment de mare mirare pentru mine, pentru că după o secetă cumplită, de trei luni, când ajung eu acolo se pornește o ploaie torențială de pomină!... Probabil, a plâns și Dumnezeu de bucurie că, în sfârșit, după șapte decenii de la tragicul eveniment, a venit, probabil , primul român să-i “viziteze” pe cei 150 de mii de frați care zac acolo pe vecie…
Am scris aceste cuvinte în octombrie anul trecut, dar în luna următoare jurnalistul Ion Cristoiu, în revista HISTORIA, ne-a informat că a ajuns totuşi cineva acolo în cei 70 de ani care s-au scurs de la tragedia românească de la Cotul Donului. Şi s-a aflat foarte aproape de acele locuri triste, la câteva sute de metri, numai că...deasupra lor, văzute din avion. HISTORIA ne-a informat despre vizita în URSS, în iunie 1949, a scriitorului Zaharia Stancu, preşedintele postbelic al USR, cuprinzând un popas la Stalingrad, deci, la circa 100 km de acele locuri de maxim tragism pentrui Armata Română în cel de-al Doilea Razboi Mondial. în anul următor, 1950, Zaharia Stancu a tipărit la Bucureşti un volum de impresii din acea călătorie în care, deşi trecuseră doar şapte ani de la marea bătălie de la Stalingrad şi patru ani de la încheierea celui de-al II-lea Război Mondial, autorul n-a suflat un cuvânt despre prezenţa militarilor români acolo, dar nici nu făcuse vreo destăinuire în faţa celorlalţi scriitori prezenţi acolo, ca făcând parte dintr-un popor aliat cu nemţii în 1942. Doar afirmaţii despre eroismul poporului sovietic în „războiul pentru apărarea patriei” şi despre efortul său eroic în „reconstrucţia socialistă” postbelică.
Citind acele impresii ale lui Zaharia Stancu pot spune cu maximă precizie unde se afla avionul în zbor cu povestitorul dat, atunci când afirma în cartea sa: „Am început coborâşul peste câmpuri roşii-ruginii, fără fir de iarbă. Aveam impresia că planăm deasupra unui imens zid de cărămidă ars culcat de la o margine la alta a zărilor. Niciun copac, niciun tufiş, niciun ciulin măcar, ci numai pământ roşu...”. Aşa deci, avionul cu Zaharia Stancu la bord se afla în acele clipe deasupra Stepei de la Cotul Donului, acolo unde în noiembrie 1942 s-au prăpădit cei 150 de mii de ostaşi români.