Sigrid Combüchen este, în mod cert, un scriitor complex, care stăpâneşte pe deplin cele mai moderne tehnici stilistice, narative şi tematice. O dovedeşte întru totul în romanul Risipă , publicat în 2010 şi răsplătit cu prestigiosul premiu suedez pentru literatură, August Prize . Este cu adevărat o lectură uluitoare, deşi pe alocuri nu tocmai uşoară, solicitând deopotrivă inteligenţa, cât şi empatia cititorului.

Intr-o bună zi, autoarea Sigrid Combüchen primeşte o scrisoare de la o cititoare în vârstă, care locuieşte în Spania, pe nume Hedwig Langemar. Hedwig crede că o fotografie descrisă de Sigrid într-una dintre cărţile ei o înfăţişează pe ea, împreună cu familia. Printr-o neînţelegere întreţinută cu abilitate de Sigrid (sau poate că nu), Hedwig e lăsată să creadă că scriitoarea locuieşte în prezent în fosta ei casă. Un pretext perfect pentru o corespondenţă susţinută între cele două femei, care se va derula pe parcursul a mai bine de zece ani. Pornind de la schimbul epistolar, Sigrid Combüchen îşi compune drama narativă în jurul vieţii lui Hedwig, peste care se suprapun fragmente din propria ei viaţă. Această suprapunere de planuri temporale este cu măiestrie controlată de scriitoare, care pare a se simţi în largul ei atât în perioada anilor 1930, cât şi în contemporaneitate.

Familia Heddei (Hedwig), o mamă indulgentă şi supusă, un tată patriarhal şi dificil, un frate medic, realizat din punct de vedere social şi profesional, un altul, rebel, care încearcă să-şi croiască drum în lumea filmului dar sfârşeşte ca obscur profesor de artă şi un mezin care moare în adolescenţă, răpus de cancer, furnizează figurile centrale ale unei poveşti care capătă pe alocuri nuanţe de melodramă realistă şi amară. Povestea acestor vieţi dispărute o fascinează pe Sigrid, care foloseşte toate instrumentele narative ce-i stau la dispoziţie pentru cercetarea istoriei complexe a acestei familii.

In anii 30, Hedwig /Hedda a avut, se pare, câteva apariţii episodice în două, trei filme ale epocii, prilej perfect pentru autoare de a insera în naraţiune încă o alternativă ficţională, cea care se învârte în jurul filmului de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial.

In egală măsură, istoria personală a lui Hedwig aduce în lumină şi problema emancipării femeilor în acel început de veac: deşi absolvise în mod strălucit liceul, Hedda este trimisă de părinţi nu la facultatea de medicină, aşa cum copila şi-ar fi dorit, ci la o şcoală de creatoare de modă, considerându-se că aceasta ar fi o cheltuială rezonabilă pentru singura fată a familiei.

Singură în Stockholm, tânăra Hedda, la cei 17 ani ai ei, se vede nevoită să se maturizeze rapid. Acolo îşi întâlneşte marea iubire, un bărbat mult mai în vârstă, atras şi el de mirajul filmului. Deşi îndrăgostită nebuneşte de el, Hedda refuză propunerea acestuia de a pleca împreună în America. Alege stabilitatea şi siguranţa şi se căsătoreşte cu un alt bărbat, alături de care va îmbătrâni.

Multitudinea de detalii extrem de precise, buna cunoaştere a obiceiurilor anilor '30 ne fac să credem că Irosire are în spate o uriaşă muncă de documentare. Mai mult, scriitoarea suedeză jonglează cu mare eleganţă şi uşurinţă cu planurile temporale. Astfel, evenimentele care se petrec în actualitate sunt uneori puse brusc între paranteze, dar numai pentru a se insera istorii trecute care nu vor face decât să reîntregească, câteva pagini mai încolo, sensurile prezentului. întreg romanul e un fel de panoramă vastă, iar autoarea – un operator de film care luminează succesiv un fragment de realitate ori altul. în această frescă un rol major îl are şi spiritul ludic al scriitoarei, căreia jocul bine controlat cu identităţile pare a-i face mare plăcere.

Irosire este un roman despre adevărurile profund umane, este o poveste despre ceea ce ne apropie, mai curând decât despre ceea ce ne desparte. Vorbeşte despre iubire şi durere, despre trădare şi înflorire erotică, despre moarte şi naştere, despre prietenie şi responsabilitate.

Este un roman care trebuie pur şi simplu citit.