Deşi aproape necunoscut în spaţiul teologic românesc, Iulian Pomerius (sec. V-VI) s-a bucurat de o faimă considerabilă în timpul vieţii sale. Originar din Mauritania (Africa de Nord), Pomerius a fost nevoit să se stabilească în Galia, ca urmare a persecuţiilor vandalilor conduşi de Huneric împotriva creştinilor, unde a infiinţat o şcoală de retorică în localitatea Arles.

Singura scriere rămasă de la Iulian Pomerius, De vita contemplativa, este un tratat care cuprinde trei cărţi. Lucrarea de faţă reprezintă prima traducere în limba română a unui text pomerian, cuprinzând prima carte a tratatului. Iulian Pomerius a scris în mod special pentru preoţi şi episcopi, pentru luptătorii din linia întâi în războiul împotriva „puterilor întunericului”. Preotul nu are doar datoria de a sluji în biserică, de a propovădui sau de a chivernisi bunurile Bisericii. El, mai ales, trebuie să îşi asume ţelul spre care îndrumă, să devină un model viu în ochii credincioşilor pe care îi păstoreşte. Dobândirea împărăţiei cerurilor trebuie să fie principala sa preocupare, iar nu treburile care ţin de administraţie, şi cu atât mai puţin, treburile şi plăcerile lumeşti. Cei care vor să se împărtăşească din bucuriile vieţii contemplative trebuie să renunţe la lume şi la plăcerile ei, şi încearcă să se înalţe în chip desăvârşit către aceea înălţime a contemplaţiei divine, făcându-se cât mai asemănători celor dumnezeieşti, înălţându-se prin râvna desăvârşirii mai presus decât toţi oamenii.

„Sfaturi către preoţi despre viaţa contemplativă” cuprinde douăzeci şi cinci de capitole care îi introduc pe preoţi în viaţa contemplativă, acea viaţă în care Dumnezeu va fi văzut de cei cu inima curată. Temele tratatului sunt: chipul vieţii viitoare, învierea sau viaţa sfinţilor, natura şi gradul desăvârşirii vieţii contemplative în acest trup, deosebirea dintre desăvârşirea acestei vieţi şi cea a vieţii viitoare. Ni se prezintă trăsăturile preoţilor care au ajuns la o viaţă contemplativă şi în acelaşi timp cum pot deveni aceştia părtaşi la o astfel de viaţă: „Cei ce se rup de toate încurcăturile treburilor acestui veac şi nu amorţesc în trândăvie, ci stăruie în lucrarea desăvârşirii lor, şi care, întorcând spatele nebuniei înţelepciunii acestei lumi, se dăruiesc neobosit cuvântului lui Dumnezeu, se fac cu adevărat înţelepţi, înţeleg cele cereşti, dispreţuiesc cele pământeşti, îi combat pe cei care se împotrivesc dogmelor sănătoase, îi învaţă pe cei care fac ascultare, se reazemă pe sfintele virtuţi prin care pot, zi de zi, să fie mai aproape de Dumnezeu.” Tot autorul ne spune că atunci când se nevoiesc pentru urcuş duhovnicesc propriu, dar şi pentru cel al ucenicilor lor, preoţii primesc o oarecare pregustare a fericirii vieţii contemplative, prin care se apropie cu şi mai multă ardoare de Dumnezeu, făcându-se veşnic fericiţi.

în paginile cărţii li se atrage atenţia preoţilor asupra faptului că nu le foloseşte la nimic traiul virtuos, dacă nu-l îndreaptă pe cel care trăieşte în păcat, aşa cum şi cel care a primit încredinţarea de a răspândi cuvântul, oricât de sfântă i-ar fi viaţa pe care o duce, dacă este fie prea ruşinos, fie prea temător să îi mustre pe cei care trăiesc în nelegiuire, piere împreună cu toţi cei ce se pierd prin tăcerea lui.

în Epilog se aduce laudă sfinţilor preoţi, paznicii care au primit cheile împărăţiei Cerurilor, iconomii casei împărăteşti a căror decizie conferă fiecăruia rangul şi poziţia la curtea Veşnicului împărat.

Cei care vor avea curiozitatea şi vor răsfoi cartea vor putea să afle diferenţele dintre viaţa contemplativă şi cea practică, deosebirea dintre învăţătorii care zidesc Biserica prin învăţătura simplă şi cei care îşi vântură elocvenţa printr-o oratorie strălucită. Sunt abordate şi alte teme interesante despre care puteţi afla citind lucrarea din dorinţa de a deveni porţile cetăţii veşnice, prin care toţi cei care cred in Hristos intră întru El.