Am plecat repede. Am sărit peste ultimele trepte. Și am alunecat nitel la aterizare. Trebuie să ajung, urgent, acasă. Să scriu. Viata avea să reînceapă. Dar drumul e lung. Asfaltul umed, noroios. Viteza mersului, adierile vântului îmi eliberaseră, întrucâtva, fruntea. Un tânăr bezmetic printre blocuri identice, igrasiate. Aici ne retragem, în cocini de beton. Geaca fosnea. Fantaziile se contopeau. Viziunile mele înspăimântaseră continente… (Tudor CRETU)