Autoarea s-a specializat pe socio-antropologie istorică şi demografie, fiind o ucenică a sociologului Traian Rotariu şi a istoricului Ioan Bolovan, prorectorul UBB. Lucrarea „Familia românească în comunism” este fructul unei burse PostDoc şi m-a uimit din primele pagini citite. Luminiţa Dumănescu iese din tiparele istoriografiei „nouăzeciste”, obligatoriu şi forţat anti-comunistă, de un tezism hilar, aproape pueril. Ea abordează familia română în comunism în structurile duratei lungi şi în paragrafele codului civil secular. E interesant cum autoarea demantelează paradigma post-decembristă că tot ce a fost legat de familie în comunism a fost greşit. Ea integrează comunismul românesc, mai ales după 1964, în evoluţia dezvoltării societăţii româneşti per ansamblu. Comunismul prin industrializare a însemnat, mai ales după 1960, modernitate şi dezvoltare economică, care a contribuit la modificarea demografică a ţării. Dacă în 1938 circa 80% din români trăiau în mediu rural, în 1985 deja datorită industrializării forţate în România s-a trecut peste cifra de 50% de români care trăiau la oraş. Urbanizarea ţării din punct de vedere statistic a fost un factor de progres. Sigur că circa 60% dintre orăşeni erau de fapt ţărani care locuiau la oraş şi creşteau ceapă şi usturoi în faţa blocului şi porcul în garaj. Dar din punct de vedere al indicilor sociologici comunismul a însemnat modernizare. Să nu uităm că în Occident circa 80% din populaţie era urbanizată. Construcţia de blocuri mult blamată de istoriografia anilor 90, ca şi locuinţe în cutii de chibrituri, nu a avut relevanţă în realitate. Ţăranii, care veneau la oraş, viţuiau înainte la ţară câte şapte persoane într-o casă cu două camere, fără bucătărie şi WC-ul ca o groapă în spatele curţii. Nu era apă curentă, gaz şi electricitate. Tinerii ţărani care au venit la oraş, datorită industrializării forţate, au primit prin înscrierea în PCR o slujbă şi celebrul apartament cu două sau trei camere, cu bucătărie, curent electric, gaz, baie, apă curentă, televizor, care însemna un salt calitativ al vieţii faţă de perioada interbelică.

Luminiţa Dumănescu arată clar, cu statistici din epocă nepublicate şi prelucrate până acum, că legislaţia comunistă în termenii legaţi de familie continuă modelul familiei tradiţionale şi paternaliste. Codul Civil din 1954 e o continuare a celui din 1865. Familia era ocrotită de statul comunist. S-au dat alocaţii pentru familiile cu copii, s-au construit creşe şi grădiniţe, s-au oferit concedii de maternitate înainte ca multe state occidentale să facă aşa ceva. în 1955 s-au liberalizat avorturle ajungându-se la fenomenul foarte grav de patru avorturi la un copil viu. Nicolae Ceauşescu care dorea să crească populaţia ţării în 2000 la 30 de milioane de români, pentru că unde este demografie este şi creştere economică, a semnat celebrul Decret 770 prin care s-au interzis avorturile. Situaţia era dezastruasă din punct de vedere al natalităţii. în 1966 erau peste un milion de avorturi, fapt ce a dus la scăderea populaţiei. Prin Decretul 779 Ceauşescu îngreunează divorţurile ajungându-se, prin taxa de timbru foarte mare şi piedici juridice, să se decidă în 1967 numai 48 de divorţuri. Totuşi în 1969 şi 1972, la presiunea populaţiei, se liberalizează mai mult divorţurile prin scăderea taxei de timbru. în România comunistă divorţurile au fost destul de infime ca cifră. Ele rămânând ca în perioada interbelică de circa 1% şi nici după 1990 nu a crescut semnificativ, dovedind că familia română este tradiţionalistă faţă de cea occidentală sau din alte ţări socialiste, unde divorţurile sunt endemice şi au atins cifre îngrijorătoare, până la 50%. Ceauşescu a continuat de fapt în problema familiei vechile rânduieli Pravila de la Govora, tradiţia ortodoxă sau Codul Familiei din 1865. între 1965 – 1989 s-au înregistrat 9452 de decese materne provocate de avortul ilegal, dar s-au născut milioane de copii. Numai femeile după 40 de ani puteau face avort legal. Construcţia de blocuri standardizată prin legi speciale, care prevedeau numărul de camere, sifoanele la baie şi culoarea vopselei a contribuit la urbanizarea României. Deci comunismul a fost un factor de modernizare a societăţii, deşi forţată şi nu organică. Ca o curiozitate, circa 65% dintre ţărani erau proprietari de case, iar 40% dintre orăşeni erau proprietari de apartamente la bloc, fapt ce aruncă o lumină interesantă asupra comunismului românesc, faţă de cel cubanez, est-german, sovietic şi bulgar. în România proprietatea privată era puternic înrădăcinată şi păstrată de liderii comunişti români. La aceasta aş mai adăuga şi situaţia privilegiată a satelor ne-cooperativizate, care au sprijinit tradiţia rurală şi anticomunismul în subsidiar. Femeile în comunism se emancipau prin muncă în fabrici sau în cariera profesională, după 1990 a fost o involuţie a modernităţii, o parte dintre acestea redevenind casnice.

Cartea Luminiţei Dumănescu oferă numeroase tabele sociologice şi analize metodice ale fenomenelor demografice şi sociale româneşti în comunism, care luminează perspectiva abordării totalitarismului roşu românesc, mult mai nuanţată. Faţă de alte tipuri de comunism, în România spiritul proprietăţii private şi familia tradiţională nu au dispărut, reprezentând factori de rezistenţă intrinsec la comunizare şi colectivizare