De parcă mi-ar băga cineva cuţitul în gât, aşa mă simt, amice, când mă întrebi: „De ce montezi «Medeea?»” A răspunde la această întrebare (atunci când „Medeea” mea n-a trecut de două ori barierele ministeriale – şi, sper, nu din rea voinţa cinovnicilor de la minister, ci din lipsa sensibilităţii pentru un alt fel de teatru) înseamnă a răspunde la întrebarea fundamentală a creaţiei – de ce montez, de ce m-am băgat în artă, în arta teatrului. Cum şefii culturii noastre nu pot înţelege că un artist arde de viu, „chinuit ca Nesus, ori ca Hercule, înveninat de haina-i”, trebuie să mai răspund încă la o întrebare „De ce pana mea rămâne în cerneală...?” Şi dacă strămoşii nu mi-ar fi înrădăcinat în gene catrenul optimismului sau dacă aş da bir cu fugiţii, aş horcăi, asemeni „harmăsariului” cantemirian „mai mult de groaza morţii speriat decât de muşcătura lupului.” Şi, ca să vezi, nu mă sperie truda la care m-am înjugat. Dimpotrivă. Mă încarcă cu noi şi folositoare energii, mă curăţă de venin, dar mai ales de „zavistie”, şi iată-mă răspunzând, aproape şugubăţ, ca bunicul: „Ce montez şi cum montez, privite din perspectiva răspunsului, mai ales la întrebarea fundamentală a existenţei, arareori hotărăsc. Căci Brecht îşi angaja arta mai întâi în slujba realităţii imediate, iar la celălalt pol, dar rămânând tot în domeniul artei, Ovidiu zice în una din «Tristele» sale din Tomis: «întrezării un liman – scrisul», un liman asupra căruia August n-are putere, un liman al Omului creator.