Mai am ceva de adăugat. Când aveam trei ani, în strada Vasile Lascăr, din Bucureşti, m-a pişcat curiozitatea să văd ce este dincolo de uşa interzisă a camerei mele. Des­chizând uşa şi împiedicându-mă, am trezit-o pe mama din somn. Supărată că am trecut pe unde nu aveam voie, ea m-a luat de mână, m-a pus la colţ între dulap şi peret­e şi a spus: „Vei sta aici cinci minute ca pe­deapsă. Să nu mai faci asta!“ Dulapul era dintr-un lemn de culoare portocaliu-deschis cu nervuri mai închise care mi-au rămas bine întipărite în minte…

Aflându-mă în Bucureşti, m-am dus s-o văd pe Sanda Popescu căsătorită Stoicovici, zisă Pepéca (familia mamei sale fiind fina familiei Mirica, din partea mamei mele). Ea locuieşte pe strada Armenească, de când eram amândouă copile… Tot stând de vorbă, a vrut să-mi arate cum îşi aranjase casa. Când am intrat în dormitor, am rămas încremenită. Dulapul din dormitorul mamei era acolo! Sanda începuse să-mi explice că Mancy i-l lăsase cadou, fiind prea mare şi greu de dus la Craiova…, iar eu, atrasă de dulap, nu auzeam nimic, am mers spre latura lui lipită de perete şi m-am lăsat în genunchi la înălţimea celor trei ani ce-i aveam atunci, să revăd lemnul portocaliu cu nervurile sale, atât de bine întipărite în minte…

In acel moment tot ce a fost şi am trăit de-a lungul întregii mele vieţi s-a spulberat într-o clipă, de parcă atunci eram pedepsită. Eram în altă lume, în care o aşteptam pe Mancy să-mi dea mâna să mă scoată de la colţ…

Amintirile nu te iartă! Ele m-au făcut să aştern pe hârtie aceste două volume.

New York, 6 noiembrie 2013

Mai am ceva de adăugat. Când aveam trei ani, în strada Vasile Lascăr, din Bucureşti, m-a pişcat curiozitatea să văd ce este dincolo de uşa interzisă a camerei mele. Des­chizând uşa şi împiedicându-mă, am trezit-o pe mama din somn. Supărată că am trecut pe unde nu aveam voie, ea m-a luat de mână, m-a pus la colţ între dulap şi peret­e şi a spus: „Vei sta aici cinci minute ca pe­deapsă. Să nu mai faci asta!“ Dulapul era dintr-un lemn de culoare portocaliu-deschis cu nervuri mai închise care mi-au rămas bine întipărite în minte…

Aflându-mă în Bucureşti, m-am dus s-o văd pe Sanda Popescu căsătorită Stoicovici, zisă Pepéca (familia mamei sale fiind fina familiei Mirica, din partea mamei mele). Ea locuieşte pe strada Armenească, de când eram amândouă copile… Tot stând de vorbă, a vrut să-mi arate cum îşi aranjase casa. Când am intrat în dormitor, am rămas încremenită. Dulapul din dormitorul mamei era acolo! Sanda începuse să-mi explice că Mancy i-l lăsase cadou, fiind prea mare şi greu de dus la Craiova…, iar eu, atrasă de dulap, nu auzeam nimic, am mers spre latura lui lipită de perete şi m-am lăsat în genunchi la înălţimea celor trei ani ce-i aveam atunci, să revăd lemnul portocaliu cu nervurile sale, atât de bine întipărite în minte…

In acel moment tot ce a fost şi am trăit de-a lungul întregii mele vieţi s-a spulberat într-o clipă, de parcă atunci eram pedepsită. Eram în altă lume, în care o aşteptam pe Mancy să-mi dea mâna să mă scoată de la colţ…

Amintirile nu te iartă! Ele m-au făcut să aştern pe hârtie aceste două volume.

New York, 6 noiembrie 2013