Trăiască teatrul lui nenea Iancu! strigă aici un cetăţean turmentat. Acela da, teatru! anume el, teatrul lui de vorbe şi de afect nu ne lasă să ne prăpădim în iureșul lui „vsio pozvoleno!” care ne transformă, acum şi cu viteza Internetului, lumina (dar mai ales libertatea) dăruită de Dumnezeu în stare de necontenită uzură, familiară şi politică. Să ne trăiești, nene, că teatrul tău are mult vid între replici, vid de care vorbea la timpul lui şi Lao Tzu, vid în care putem construi toate mofturile prezente şi viitoare, vid care echilibrează toate afectele momentelor şi de acum, şi de mâine, şi de răspoimâine. Reiese, deci, că teatrul lui este dominat de o nouă şi necontenit caragialiană mizanscenă, că spunerea textului lui din scenă în afectul momentului (cerșit şi de regizor, şi de spectator, şi de prețurile la bere, şi de puterile euro–atlantice) tocmai asta e – mizanscenă, trecere cathartică a timpului. Țal, băiete, țal, că teatrul lui e şi......acest adagio pe care îl coborâm chiar acum adagissimo în șoapta despre care Stanislavski spunea că trebuie să se audă şi în ultimul rând al teatrului. Fiindcă timpul revoluțiilor care-și devoră revoluționarii (cum revoluția franceză l-a devorat pe Marat, așa şi revoluția ploieșteană a fost devorată de bere, gazete şi mici) nu a trecut (şi nu va trece!), iar stridența lirei este şi va fi aplaudată şi pe stadionul de fotbal, şi pe cel de teatru. Arta teatrului, ca artă pusă de Creator în genomul uman pentru a lumina tenebrele de ființare (necesare şi ele), se poate retrage din sălile teatrale la colțul străzii, cum spunea Brecht, pe covorașul saltimbancului, cum sugera Nemirovici–Dancenco, sau pe cel al stadioanelor, cum propovăduiau Mălina și Beck. Dar nu moare atâta timp cât vremea vremuiește în omul cel destinat manifestării universale, în omul care priveşte, vorba lui Eminescu, undele de timp ale frunzei uscate, mânate de vânt peste metafore de geamuri explodate de terorişti şi grădini de carton şi celuloid spre vorba cea simplă a lui Ion Luca Caragiale, vorbă care cuprinde în golurile şi pustiul din cuvinte, dintre cuvinte şi de după cuvinte toate comediile prezente şi viitoare ale ființării omenești cu deosebita specificare că de aici încolo „fiecare dintre eroi vorbeşte cum îi vine în momentul afectului”.