Tudor Pamfile a fost un folclorist şi etnograf moldovean care, într-o viaţă prea scurtă de numai 38 de ani, a desfăşurat o bogată activitate ştiinţifică. Ofiţer prin pregătire şi profesiune, e efectiv acaparat de preocupările în domeniul folcloristicii şi ale etnografiei, publicînd multe şi variate culegeri de folclor, fiind bine apreciate în epocă (de Sadoveanu, Iorga şi, mai ales, de Ion Bianu, factotum la Academia Română, care i-a înlesnit lui Pamfile publicarea culegerilor sale de către chiar acest cel mai înalt for ştiinţific al ţării). Aceasta deşi culegerile sale erau cariate de numeroase erori ştiinţifico-metodologice relevate, apoi, de folcloriştii avizaţi. Dar pentru perioada 1900-1920 (Pamfile, născut în 1883, a murit în 1921) culegerile (broşurelele) sale erau utile: propuneau material inedit, reţinînd din el ceea ce era demn de folosit. S-a arătat cucerit de culegerea unor obiceiuri şi credinţe legate de mitologia populară. Le adună, treptat, în trei volume, publicate de Academia Română (cunoscînd şi ediţii în limba germană) între 1916 şi 1924 (al treilea volum apare postum), purtînd chiar titlul îndrăzneţ Mitologie românească. Nu era chiar o premieră în etnologia românească dar, oricum, ţinea această interpretare pedestră bine de începuturile eroice ale disciplinei. Nu e, cum s-ar crede, o operă de interpretare a unui material adunat. Nu e, acest material, nici măcar prelucrat în vederea unui proiect teoretic ci, pur şi simplu, o ordonare tematică prin citare abundentă şi exclusivă. De fapt, culegerile sale (trei la număr) purtînd acest titlu îndrăzneţ nu sînt decît o amplă antologie tematică, însoţite de scurte comentarii îndeplinind adesea funcţii ligamentale. Monografia sa e descriptivă cu totul, evitînd, din neştiinţă, zonele teoreticului. Regretatul Ovidiu Bîrlea, autor al unei învăţate Istoria folcloristicii româneşti (1974), luînd în discuţie cele trei volume ale lui Pamfile, aprecia: "Monografiile se menţin constant în zona descriptivă, fără încercări de filiaţii, iar partea comparativă e cu totul firavă, redusă la ceea ce ofereau revistele franceze de folclor şi la prea puţinele traduceri în franceză. Legendele ocupă în schimb un loc întins. Pamfile le-a reprodus fără abreviere, adesea chiar variante similare, parcă numai cu grija ca paginile să sporească dimensiunile la volum... Lucrările lui rămîn numai o schiţă introductivă în acest domeniu atît de spinos, cu multe legende şi variante povestite pe îndelete, reprezentînd, mai cu seamă ca arie de răspîndire, abia o infimă cîtime din amintitul sector al culturii populare". Mai tîrziu, în 1985, Romulus Vulcănescu, autor al unei dense lucrări intitulată Mitologie română, exegeză teoretică a domeniului, definea scrierea lui Tudor Pamfile numai o "mitografie antologică", ba chiar socotind că ea nu aduce nimic nou faţă de antecesori. Dar alţi specialişti, ca, de pildă, Ovidiu Papadima, au socotit că lipsa de metodă a lui Pamfile e, dimpotrivă, un merit. "Tudor Pamfile, considera Papadima, n-a supus din fericire tot acest ansamblu de creaţie patului procustian al unei viziuni unitare şi personale, care l-ar fi obligat să selecteze numai ceea ce se conforma ei. El a făcut o admirabilă operă de folclorist culegător şi sistematizator, lăsînd viitorimii sarcina de a interpreta întreaga viaţă atît de diversă a mitologiei noastre". Cum se vede, opiniile sînt împărţite. Oricum, scrierea lui T. Pamfile ţine, negreşit, de o perioadă romantică a disciplinei, cînd culegerea folcloristică putea fi considerată drept exerciţiu valabil într-o disciplină ştiinţifică, azi atît de riguros teoretico-exegetic, numai dacă se ordona materialul după criterii tematice.
Cum se ştie, mitologia este totalitatea miturilor create de un popor sau de un grup de popoare înrudite, altfel zicînd o disciplină ştiinţifică ocupîndu-se cu explicarea, compararea şi clasificarea miturilor, cu originea şi evoluţia lor. Fireşte că pentru a detecta aceste mituri, de la origini pînă la manifestare, trebuie urmărite în tradiţia şi creaţia populară. îmi aduc aminte că filosoful C. Rădulescu-Motru reproşa filosofiei lui Blaga (în memoriile sale postume, intitulate Revizuiri şi adăugiri) că în loc să ştiinţifizeze opera sa, a coborît-o într-o "metafizică ieşită din interpretarea descîntecelor băbeşti" şi "în divagaţiile mitologice păstrate prin folclor". Din perspectiva scientistului Rădulescu-Motru un asemenea reproş e, poate, valabil. Dar Blaga, într-o anumită secţiune a operei sale (cu deosebire în Trilogia culturii), s-a folosit şi de mitologia populară, aşa cum se dezvăluie ea prin folclor. Aşadar, iată că eresurile mitologiei populare au interesat şi un filosof român de incontestabilă profunditate a cugetării. Şi n-are sens să intepretăm aceste credinţe populare, cele mai multe într-adevăr eresuri de-a binelea, prin filtrul ştiinţei de azi sau de dinaintea noastră. Privite prin această oglindă a toate luminătoare, aceste credinţe populare constituite în epocile originare s-ar risipi în neant, contrazise de adevărurile ştiinţei. Dar, în acest fel, n-ar mai exista mituri şi mitologie, cu rostul lor pentru a descifra concepţia despre viaţă, lume şi dumnezeire a omului originar şi chiar pînă tîrziu dincolo de Evul Mediu, păstrate arareori chiar şi azi - în zonele izolate de circuitul civilizatoriu. Să amintesc că o tradiţie precum ceremonialul Dragobetelui s-a păstrat şi azi în anumite medii săteşti izolate sau pur şi simplu conservate prin tradiţie multiseculară. Că astăzi ştiinţa (prin medicină sau cosmogonie şi altele) a pătruns în lumea satului, năruind tradiţiile născute din ceea ce azi sînt socotite eresuri, e incontestabil, transformînd vechile obiceiuri, credinţe, îndeletniciri în realităţi numai muzeale. Dar rostul lor în timpurile de început, păstrate, la noi, pînă tocmai în perioada interbelică, de vreme ce, aici, 85-90% din populaţie locuia la sat şi se ocupa exclusiv cu agricultura practicată ca în vechime, analfabetismul fiind încă o realitate incontestabilă, nu trebuie nesocotit. în bună măsură, toate aceste mituri şi tradiţii s-au conservat bine pînă, repet, chiar în interbelic, ştiinţa (inclusiv medicina) pătrunzînd aici tîrziu şi ineficient la început. De aceea, tocmai, mai toate miturile citate neanalitic şi fără suport teoretic de T. Pamfile s-au conservat, aici, la noi, pînă tîrziu, constituind un mediu încă prielnic cercetării, culegerii şi interpretării, în comparaţie cu alte ţări ale Europei de apus. Nu e deloc o întîmplare că în şcoala monografică sociologică iniţiată şi condusă de Dimitrie Gusti au activat cu folos netăgăduit folclorişti şi etnologi (Ernest Bernea, Ion Ionică, Constantin Brăiloiu, Hary Brauner), chiar un sociolog de suprafaţa lui Henri H. Stahl îndeletnicindu-se cu culegerea de poveşti populare de la ţăranii unor sate supuse monografierii. Totul aproape, în aceste sate investigate, sub raportul credinţelor, obiceiurilor, tradiţiilor (pe scurt spus, al miturilor) se păstrase ca în vremurile imemoriale, doftoroaia şi descîntecele ţineau loc de medic, iar agronomia era încă aproape neştiută. Aşadar, revenind la scientismul lui Rădulescu-Motru, voi repeta că astfel de interpretări mitologice îşi au, dimpotrivă, rostul lor de netăgăduit, mai ales că pînă acum o jumătate de veac erau încă realităţi cotidiene. Mitologia populară era încă, pînă de curînd, o realitate îndărătnică incontestabilă. încît cărţile lui Tudor Pamfile nu explicitau deloc un fenomen mult revolut, ci descriau încă o realitate vie şi palpabilă. Chiar dacă toate acestea se datorau retardatării fenomenului românesc de ale cărei consecinţe şi azi încă suferă acut.
Dar, iată, prea succint, cum procedează Pamfile în cărţile lui. Primul volum, apărut, cum spuneam, în 1916, se intitula Duşmanii şi prietenii omului. în prefaţă ţinea să precizeze: "Obişnuit, unor astfel de cercetări li se zice Mitologii, dar acestea, pe lîngă descrierea fiinţelor suprafireşti, în legătură cu omul, îmbrăţişează şi socotinţele poporului despre lume, lucru pe care eu l-am făcut în altă parte. Dar chiar fără acestea, ceea ce urmează aici nu prezintă un tot. Dintre "prietenii" omului, lipseşte Dumnezeu, zugrăvirii căruia, după credinţele românilor, n-am putut să-i fac loc laolaltă cu atîtea spirite, parte creştine, iar cele mai multe păgîneşti, pentru o pricină lesne de înţeles. De asemenea lipseşte şi icoana Diavolului care, prin mărimea ei, ar fi fost o piedică pentru sintetizarea lesnicioasă a celor mai multe din capitolele acestei cercetări..." Prima secţiune a volumului (Pamfile o numeşte "despărţirea I") e consacrată soartei, ajutorului, norocului şi e dedicată ursitoarelor. Şi începe aşa: "Ursitoarele, numite şi Ursitori, Ursători, Ursite, Ursoi, Ursoaice sau Ursoni... sunt, după unele credinţi, trei fecioare sau zîne, după altele "şapte muieri" iar după altele nouă femei cari ursesc sau urşesc, adică croiesc ursita, ursa, urseala sau soarta noilor născuţi în întîia noapte a naşterii, după unele socotinţe, în cele trei dintîi nopţi de-a rîndul, după altele, în noaptea a treia numai sau în cele trei nopţi nesoţ". Şi, apoi, urmează povestiri şi poveşti despre ursitoare aşa cum se practică în diferite zone locuite de români. De adăugat precizarea că nimănui nu-i este îngăduit să asculte ursirea ursitoarelor, fiind osîndit "întocmai cum este osîndit şi cel ce ascultă vitele cari vorbesc în noaptea Sfîntului Vasile, cînd proorocesc viitorul", după care urmează alte exemple culese din poveşti şi povestiri. Oricum, e dezvoltată ideea că ursitoarele (Dumnezeu, soarta) decid devenirea omului, fie ea şi nefericită, cum e povestea din ţara Haţegului că ursitoarele au decis că un copil nou-născut va lua de soţie pe mama sa. Dar, adesea, Dumnezeu, şi numai el, poate schimba decizia ursitoarelor. Nici chiar îngerii, trimişi pe pămînt ai lui Dumnezeu. îngerii pot îndeplini numai rostul ursitoarelor. Dar, se consideră că, fiecare om, după botez, are îngerul său păzitor. Al doilea capitol al primului volum e intitulat Norocul, care demonstrează, prin poveşti bine alese, că fiecare om se naşte cu norocul lui, care e sinonim cu soarta "Norocul fiecărui muritor, străruie Pamfile, trăieşte într-o lume, "unde va fi aceea", a Noroacelor. Cînd se naşte omul, acolo i se naşte şi Norocul lui; cît trăieşte omul, trăieşte şi Norocul, pînă la moarte, cînd se sting amîndoi". Şi urmează, desigur, poveştile despre această temă socotite mai caracteristice. Din nou, numai Dumnezeu şi Sfîntul Petre pot schimba nenorocul omului în noroc. Şi, fireşte, că astfel de întîlniri aevea se petrec frecvent în lumea naraţiunilor populare. Şarpele casei, zînele cele bune sau spiriduşul sînt, de asemenea, fiinţe suprafireşti care veghează asupra destinului oamenilor, adesea, cînd este rău, modificîndu-l în bine. Sînt, de asemenea, pieze rele şi bune, mai e Sfînta Vineri (în ziua purtînd acest nume, fireşte, că nu trebuie să se lucreze), mai sînt şi strigoii (din aşa-numita "despărţire a treia" din primul volum al cărţii) sau strigoaicele (jumătăţi de strigoi) cari, împreună, "fac pe ursită şi omoară oamenii". Un alt capitol e consacrat Sufletelor morţilor, în care se povesteşte despre scurta viaţă pămîntească a sufletelor răposaţilor şi despre arătarea lor în vise. Aici sînt incluse poveşti despre Muma Pădurii, despre zmeu şi zmei ("Zmeul, Zmăul, Zburătorul, Ăl-mai-Rău numit şi Ceasul cel Rău este un spirit rău-făcător care, avînd înfăţişare de balaur întraripat... scoboară noaptea în casele oamenilor pe coşuri şi chinuie nevestele însărcinate. Sau neînsărcinate, cum şi fetele mari, pricinuindu-le, prin neodihnă şi frămîntare, nenumărate vînătăi pe corp, cum şi o mare oboseală"), apoi stafii şi iele, ca şi sumedeniile de poveşti despre motivul zidirii (jertfirea unei fiinţe umane pentru ca un monument înălţat, sau numai o casă, să dăinuie), atît de cu largă răspîndire în literatura noastră (nu numai a noastră!) populară. Şi, în sfîrşit, despre alte nenorociri ce se abat asupra oamenilor (Ceasul cel rău, ştima apei, sorbul, balaurii, ciuma, holera, moartea, căţelul pămîntului etc. etc.). Următoarele două cărţi ale acestui corpus integrator sînt consacrate comorilor şi pămîntului după credinţele poporului român.
Trilogia lui Tudor Pamfile a fost reeditată, într-o ediţie ştiinţific alcătuită, de dl Iordan Datcu, priceput folclorist şi etnograf, autor al unui excelent Dicţionar al folcloriştilor, 1979, reeditat relativ recent sub denumirea de Dicţionar al etnografilor şi foarte avizat în alcătuirea unor ediţii, cu tot aparatul critic necesar. De adăugat că textul e impecabil vegheat filologic. Se repară astfel erorile incalificabile ale unei ediţii de acum vreo patru ani din această carte a lui Tudor Pamfile.