Nu sunt nici etnograf, nici folclorist, iar ceea ce m-a determinat să urmez îndemnul de a aşterne câteva gânduri despre cei care, având har şi dar divin, trezesc în suflete emoţii de profundă trăire şi flori de sensibilitate aşezate pe note, străbătând pe aleea vibraţiilor interioare, în ritm de doină sau dor, asortând cântecul la nuanţele trepidante ale călătoriei pe sub stele, găsind, în modul cel mai cald, asortarea cu tot ce trăieşte omul, de la leagăn la călătoria cea din urmă, a fost sentimentul de respect şi preţuire pentru nume ce vor rămâne peste vremi, întregind armonia nemuritorului suflet românesc.

Mi-a fost îndemn, de asemenea, o întrebare pe care, poate fără să înţelegem de ce, o rostim, măcar în gând, tot mai mulţi trăitori în aceste timpuri moderne, când, în loc de hori, auzul ne este tulburat prea des de zgomot care nu se încadrează nicicum în sfera artei muzicale, din simplul motiv că nu produce în noi nicio vibraţie înălţătoare. Ne întoarcem atunci, parcă din teama de a nu pierde o lume a simţirilor autentice şi bucuriei artistice, spre începuturi, căutăm simplitatea trăirilor puse pe note şi cuvinte ce aveau menirea de a mişca inimi, a vindeca doruri sau chiar de a-i pune pe joc până şi pe cei cu fulgi de nea la tâmple, uitând de griji sau neputinţe.