într-un vârf de deal stătea cocoţată o cetăţuie parcă uitată de vreme. între copacii de un verde plin de viaţă care acopereau acel deal, ea avea o culoare cenuşie şi tristă. Mica cetăţuie nu avea nimic strălucitor sau ademenitor pentru trecătorii rari care pribegeau prin acest ţinut. Părea pustie şi nelocuită. Acesta era motivul pentru care locuitorii de aici trăiau în pace şi linişte. Dar dacă totuşi vreun călător era surprins de razele arzătoare ale soarelui de vară, pădurea de la poalele dealului îl primea într-o îmbrăţişare răcoritoare.

Liniştea pădurii era străbătută doar de ciripitul păsărelelor neastâmpărate şi jucăuşe. Florile multicolore, risipite din belşug, parfumau aerul pentru oricare nou venit. Era un popas atrăgător, dătător de putere. Dacă te lăsai furat de misterul micilor poteci, ele te conduceau cu bucurie până-n vârful dealului, unde poarta mare a cetăţii, mereu deschisă ziua, te primea bucuroasă ca zâmbetul unei gazde bune. Dar de la primii paşi în interiorul ei observai cu uimire că cetăţuia nu era deloc pustie. Râsete vesele, strigătele şi hârjoanele copiilor umpleau mica curte a cetăţii.