Neagu Djuvara a scris o
Istorie a Romaniei pe intelesul copiilor. Cartea mea se intituleaza
Istoria literaturii romane pe intelesul celor care citesc. Daca ne gandim bine, e cam acelasi lucru. Cei care citesc sunt, in zilele noastre, indeosebi copiii. Am fost ispitit o clipa sa citez cuvintele lui Benny Lévy din prefata unei culegeri de marturii despre rezistenta prin lectura a copiilor internati in lagarele naziste:
Aceasta carte se adreseaza tuturor copiilor si copiilor lor. Odata iesiti de pe bancile scolii, putini sunt cei care mai tin o carte in mana. Una de literatura, vreau sa spun. Ca sa nu vorbesc de literatura romana. Si, inca si mai rar, de literatura romana contemporana. Nici profesorii de romana nu se omoara cu cititul. Si nu de azi, de ieri. Anton Holban facea remarca pentru vremea lui. Cand s-a schimbat programa de literatura pentru liceu si au aparut manualele optionale, cu un deceniu si mai bine in urma, cea mai mare ingrijorare a dascalilor de romana, stiti care a fost? Ca sunt obligati sa citeasca opere care nu fusesera in programa dinainte. Invatamantul umanistic de altadata se baza pe citit si pe scris. Multi dintre cei trecuti prin scoala stiau pe de rost poezii sau recunosteau personaje de roman. Si scriau corect. De la strabunicul meu matern au ramas niste amintiri scrise superb, desi nu urmase decat liceul. Un concurs recent de la televizor i-a aratat pe participanti capabili sa raspunda la intrebari din diverse domenii, mai putin din literatura. E un semn al timpului. Nici macar scriitorii nu se citesc intre ei. De aici modestia titlului cartii mele. Ea nu se adreseaza criticilor literari, mai cu seama acelora care sunt convinsi ca astazi nu se mai scriu istorii literare. N-as vrea sa le stric tabietul de lectura. Ea se adreseaza, pur si simplu, celor care citesc. Ei sunt cei care salveaza cartea. De la cei care nu citesc, nu putem avea nici o pretentie.
Nicolae Manolescu