Romanul l-am citit demult, demult de tot şi l-am uitat... Aflu acum pe internet că Valeria a devenit a cincea soţie a dictatorului roman Lucius Cornelius Sulla Felix, dând naştere unei fetiţe pe nume Cornelia Postuma după moartea acestuia.

Ştiam că dragostea ei pentru Spartacus, imaginată de Rafaello Giovagnoli,.. înnobilat-o şi i-a şters toate trăsăturile care ar fi putut să o facă mai puţin iubită de Spartacus, cel care moare cu numele ei pe buze, şi de noi, cititorii, mereu tineri şi capabili să ne simţim exaltaţi de împlinirea dragostei la eroii pe care îi îndrăgim... Am redus vârsta eroinei şi am rescris-o cum o simţea inima mea, adică inocentă şi gata să-şi ofereîntreaga viaţă unei unice iubiri...

N-am urmărit un adevăr pe care nici nu-l putem şti şi nici verifica, ci numai jocul tineresc al inimii mele de 71 de ani, aflată încă în plină adolescenţă.

Un om de teatru din Liege, oraşul în care stau, mi-a spus după ce a citit prima versiune a piesei că azi nu se mai scrie aşa, că e prea siropos, rupt de realitate, etc., etc. Dar ce să fac dacă eu îi simt pe Spartacus şi pe Valeria ca pe doi îndrăgostiţi care nu pot fi de aici şi de acolo, de atunci sau de acum, ei fiind doar acei îndrăgostiţi pe care noi i-am purtat mereu în inima noastră, fără vârstă, fără barier e de limbă şi de tradiţii?... Ei locuiesc în Ţara Iubirii şi au vârsta îndrăgostiţilor de pretutindeni; asta cred eu despre ei... O fi adevărat?... N-o fi adevărat?... Nu eu hotărăsc, ci fiecare hotărăşte după inima sa. Judecaţi cu ea şi sunt convins că nu veţi greşi!