Demostene Andronescu este numele unui paradox. Nu-i entuziast, dar transmite entuziasm. Crede în atotputernicia lui Dumnezeu, dar, la o adică, se pune cu Dumnezeu: îl ia la întrebări, îl amenință sau se preface că-L ignoră. Prezența lui Demostene Andronescu este afectuoasă, ocrotitoare, melancolică până la devitalizare, dar manifestarea în scris îi este energică, viguroasă, combativă, chiar și atunci când își învăluie textul în metafore de catifea și eufemisme mătăsoase. Proza sa politică sau memorialistică este pe alocuri poetică. Poezia îi este și manifest, și document, și cântec. Când l-am citit prima oară, nu-l cunoșteam. După nerv și iscusință, mi l-am imaginat ca pe un tânăr revoluționar, școlit în buna tradiție a culturii clasice. Nu, Demostene Andronescu nu-mi părea un luptător pentru răsturnarea unui sistem, ci unul care vrea reașezarea vieții noastre naționale în făgașul ei natural. Scria pe atunci articole în excepționala revistă sibiană Puncte cardinale. M-a entuziasmat. Scrierile lui puteau da foc lumii, pentru a o restaura din propria cenușă, pe temelii mai sănătoase. Mai târziu, i-am descoperit și poezia. Am înțeles atunci că un soldat poate locui firesc într-un poet. Și m-a cuprins o mare bucurie. Descoperisem unul dintre marii poeţii ai temniţelor comuniste. Nu unul care se lamenta, ci unul care se revolta, care își adâncea rănile pentru a simți gustul durerii, al umilinței și al căderii până la capăt, pentru ca din fundul iadului să se înalțe, cu o forță inimaginabilă, până în buza Cerului, până în ochiul Domnului, până în inima Lui. în sfârșit, Pronia a făcut să ne întâlnim față către față. Era un septuagenar ca un brad, cu statura înaltă și dreaptă, cu părul perfect alb, cu o lumină ușor tristă pe chip și cu un zâmbet copilăros agățat de ridurile gurii. Mi-a strâns mâna cu încredere și cu putere, cum o face și acum, la 87 de ani. Mi-a vorbit îndelung, cu răbdare și căldură, mi-a recitat minute în șir din poeziile sale sau ale altor foști deținuți politici. M-a cucerit definitiv. Cu sinceritatea, cu puterea de evocare, cu optimismul eshatologic, disimulat sub un surâs dezamăgit, cu dragostea sa de oameni, de țară și de Dumnezeu. De atunci, am căutat să-i fiu în preajmă din când în când. Pentru că, dacă nu mă pot molipsi de blândețea și înțelepciunea sa, măcar un timp, fie și foarte scurt, văd lumea în culorile poeziei sale. Abia după foarte mulți ani, am îndrăznit să-l rog să coborâm împreună, pe treptele unui dialog duhovnicesc (pe care îl puteți citi în Addenda acestui volum), până la rădăcinile poeziei sale, în temnițele de piatră și sânge ale tinereții lui, din care răsar și astăzi mlădițe noi. A acceptat ușor și l-am văzut atunci, pentru prima dată, în celula neagră de la izolare, din Penitenciarul Aiud, sau în camera supra-aglomerată de la Jilava, ungându-și rănile, potolindu-și foamea, adormindu-și disperarea cu poezia. Din poezie și-a luat puterea de a supraviețui, ca din împărtășirea cu Sfintele Taine. Necuprinsul divin a încăput, miraculos, în poezia lui Demostene Andronescu. Și pentru că Dumnezeu este viață, poezia i-a dat viață. Dar și el și-a pus toată viața în poezie. "Fără poezie aș fi murit", mi-a mărturisit. Poezia i-a fost și rugăciune deținutului politic, atunci când nu se mai putea ruga. Și rugăciunea a luat forma poeziei. Iar Dumnezeu "S-a hrănit" cu poezia lui. "Poezia ţâşnea uneori ca dictată de cineva. Atunci am înţeles ce-a vrut să spună Arghezi, că e o deosebire întreslova de foc, cea care e inspirată, şi slova făurită, cea la care migăleşti" – mi-a dezvăluit, cu altă ocazie. însă poetul tot poet, nu a păstrat egoist poezia numai pentru sine, ca pe o prețioasă sursă a vieții, ci a împărtășit-o camarazilor de închisoare, sperând că va fi și pentru ei apă vie. Iar pentru unii a fost, la fel cum le-a fost și poezia altor mari poeți ai temnițelor comuniste. în ascuns, a nădăjduit și că va apuca să-şi vadă poezia tipărită. Din pură plăcere estetică, făcută sieși și altora. Din păcate, nu a reușit să memoreze toate cele câteva sute de poeme pe care le-a "scris" în memorie (știm bine că pușcăriile comuniste nu erau tocmai case de creație, deci nu îngăduiau creionul și hârtia). A scos totuși din temniță, în tainița minții lui, vreo sută de poeme splendide, pe care le-a reunit în acest volum, alături de alte câteva, create ulterior. Aceste poezii au mai apărut între copertele unor cărți, dar Demostene Andronescu le-a dorit într-o nouă și definitivă ediție, revăzută și adăugită. Ca un fel de testament liric. Pentru că spune că a îmbătrînit. Nu-l cred; mai degrabă se alintă. Este mai tânăr ca mulţi dintre noi, prietenii săi născuţi cu câteva decenii mai târziu decât el. Este un om în care şi-a făcut culcuş o lumină de Sus, care îl face nemuritor. Iar nemuritorii nici nu îmbătrânesc. Vârsta sa ne arată numai cât de mult a trecut timpul peste noi ceilalți, care ne mai încălzim la flacăra poeziei lui și ne rugăm cu versurile sale.