Cartea de faţă îşi are începuturile cu mulţi ani în urmă, când citind din plăcere diverse scrieri antice s-a ivit dorinţa să-mi adun şi să-mi sistematizez pentru mine un bagaj variat de informaţii şi idei. A intervenit apoi un curs special privind istoriografia antică susţinut de semnatarul acestor rânduri la universitatea suceveană, în anul academic 1998/1999, curs ulterior publicat în editura aceleiaşi universităţi (2000). Revenind peste ani asupra textului am constatat, din păcate, multe defecţiuni ale lui şi chiar erori grave. Mea culpa! Continuându-mi lecturile preferate am descoperit că întrucâtva m-a cuprins un sentiment asemănător cu cel al lui Plutarh (iertată-mi fie asocierea!). Redactând biografiile eroilor săi, filosoful-moralist din Cheroneea, se destăinuie că scriindu-le viaţa o face şi în folosul lui, parcă i-ar primi pe rând în casa sa, îi cercetează îndelung şi îi admiră pentru frumoasele lor fapte. Citind proza fermecătoare a lui Herodot, textul sobru şi elocvent al lui Tacitus, pătrunzătoarea cercetare a lui Polybios m-a îndreptat spre aceeaşi credinţă. Lărgind privirea asupra acelor scrieri antice mi s-a înfăţişat vederii o variată şi fascinantă literatură, prilej de a medita asupra perenităţii şi chiar a actualităţii ei. De aici a rezultat eseul de faţă!

Cartea tratează pe scurt multicolora paletă a istoriografiei antice de la apariţia ei, acolo unde spiritul veşnic iscoditor şi mereu novator al vechilor greci a făcut să se ivească istoria ca disciplină a spiritului uman. După cum se ştie, lumea greco-romană, cea clasică, a fost creatoarea categoriilor noastre de gândire şi între acestea este şi scrierea istorică. începând de atunci ea a devenit o „achiziţie pentru totdeauna”, tezaur de înţelepciune, de morală, dar şi prilej de a medita asupra trecutului în schimbătoarele lui deveniri. Se poate vorbi oare despre o cunoaştere integrală a istoriografiei vechi? Oricine se referă la ea îşi dă seama că ne-a rămas din naufragiul bibliotecilor antice numai o parte din această imensă operă, selecţie datorată hazardului (de fapt, orice istorie în ansamblul său este o selecţie!). în consecinţă, se vor face referiri, mai ample sau mai restrânse, numai la autorii ale căror opere s-au păstrat mulţumitor.

Cititorul, dacă va exista vreunul, îşi poate pune o întrebare justificată: mai era necesară scrierea de faţă? Sunt deja publicate atâtea studii, monografii, sinteze de incontestabilă valoare! Cele de faţă nu se adresează însă specialiştilor, ele reprezintă o încercare destinată unui public cultivat, iubitor de istorie, ca să poată lua contact cu fascinanta aventură a istoriografiei antice. De aici un aparat critic restrâns şi trimiteri bibliografice la cărţi accesibile cititorului obişnuit, la nivelul mediu al înzestrării bibliotecilor noastre.

Istoria, după cum spunea un distins învăţat, M. I. Finley, este singurul domeniu al cunoaşterii în care nu se poate începe cu începutul. Câţi ori fi fost oare acei scriitori din vechime pe care nu-i cunoaştem? Dar, odată ivită această modalitate de a privi viaţa umană în complexitatea ei, avem convingerea că oricine îşi propune să ştie câte ceva despre ea trebuie să se raporteze şi la începuturi, fără cunoaşterea lor este văduvit de perspectivă, mai cu seamă că acolo sunt marile modele. Cercetarea istoriografică nu este o distracţie duminicală, cum spunea acelaşi învăţat, după alte lecturi aprofundate, ea reprezintă pentru noi mereu acea reîntoarcere la origine.

Ce îşi propune lucrarea? Schiţarea unor scurte biografii, cu o pondere mai mare acordată operelor şi concepţiilor asumate de istorici. în această privinţă s-a considerat că cel mai autentic vorbesc chiar scriitorii respectivi. De aici mulţimea şi amploarea citatelor din cursul expunerii. Presupunem că varietatea şi farmecul lor vor insufla la cititori dorinţa de a lectura ei înşişi aceste opere, o garanţie a unei profunde receptări. Cele scrise în cartea de faţă nu pot suplini în nici un chip lecturarea cu răbdare şi înţelegere a textelor vechi.

Avertizăm, totodată, cititorii că în demersul de faţă nu vor găsi noi puncte de vedere spectaculoase. Nu excludem ca cei avertizaţi să observe, după sistematizarea expunerii sau după asocierea unor fapte, să întrezărească mărunte observaţii de acest gen.

între altele s-a dorit individualizarea a două capitole, cu teme marginalizate în istoriile literare, unul privind istoriografia creştină considerată de clasicişti ca expresie a decadenţei, ceea ce nu verifică întotdeauna, cel de al doilea se referă la istoricii mai târzii, de la sfârşitul antichităţii, cum ar fi Procopius din Caesareea. El este contemporan cu capodopera vechiului drept roman – Corpus iuris civilis şi cu Iustinian care lasă să cadă cortina peste toată lumea antică (închiderea şcolii filosofice de la Atena – 529, desfiinţarea consulatului – 541 p. Chr. etc.). Abia după secolul al VI-lea scrisul istoric se sclerozează în cronici fără vigoare. Şi totuşi la Constantinopol mesajul antichităţii nu piere, mai sunt scriitori cu spirit antic, rătăciţi în plină epocă bizantină.

Se va observa că scrierile antice, paradoxal, posedă mai puţine informaţii decât cele pe care le cunoaştem noi despre timpurile relatate de ei. Şi acest lucru se datorează lui Herodot care şi-a intitulat opera „cercetări”. Generaţii după generaţii au investigat, pe căi diverse şi cu mijloace intelectuale mereu sporite, acel trecut. Rezultatele sunt spectaculoase, dar nu ne putem lipsi totuşi de scrierile vechi. Nu ne propunem să devenim un laudator temporis actis, ştim că aceste istorii au confuzii, informaţii greşite, afirmaţii chiar ridicole; ca orice lucrări omeneşti fiind supuse erorii. în ansamblu însă capodoperele de atunci, neimitabile sunt veritabile modele de expunere literară a faptelor şi de analiză a stărilor sufleteşti a făptuitorilor.

Specificăm că în cele ce urmează s-a făcut apel numai la traduceri, subliniind aici că în limba română sunt traduse mai toate operele istoriografice antice fapt ce se datorează tradiţiei şcolii româneşti de studii clasice. Această operă de restituire fiind un act de înaltă cultură, cum puţine popoare l-au înfăptuit. Toate ediţiile mai vechi sau mai noi, unele de o anvergură apreciabilă, citate la locul cuvenit, au ample studii introductive privind viaţa şi operele autorilor ca şi numeroase note explicative. Pe toate le-am folosit din plin, astfel că la sfârşitul fiecărui capitol s-a anexat o listă a traducerilor integrale cunoscute şi folosite de noi, pe care nu le-am mai citat în aparatul critic.

Mircea Ignat