Amintind de teatrul absurdului - și mai ales de piesa lui Eugen Ionescu Ucigaș fără simbrie, cu celebrul discurs electoral al Coanei Pipa -, piesa lui Mihail Gavril este o parabolă parodică a democrației demagogice, dar și a alienării existențiale a omului rămas fără memorie și fără transcendență.
Creștinul este familiarizat cu alegoria perpetuată în Pidalion a Bisericii ca o corabie ce străbate talazurile lumii spre limanul mântuirii. Când se pierde însă relația vie cu Dumnezeu, nodul divin care leagă lucrurile, și la nivel personal, și la nivel comunitar, Arca învierii devine Corabie a Nebunilor, iar restul mesianic de umanitate, întruchipat aici de Lazăr , smeritul vindecător (de la numele evanghelic Lazăr vine și cuvântul lazaret), retrăiește drama răstignirii. Dar jertfa și plânsul sunt început al vindecării/mântuirii: "Corabia aceasta este un spital în care trăiesc oameni în curs de vindecare. Cine știe - scapă!". împărația este, de fapt, înlăuntrul fiecăruia, iar descoperirea ei este marele pariu perpetuu al veacului cu veșnicia.