A spune că o viaţă poate fi vătămată sau că poate fi pierdută, distrusă sau sistematic neglijată până când ajunge să moară, înseamnă să subestimăm nu numai finitudinea ei (căci moartea este sigură), ci şi precaritatea ei (faptul că viaţa reclamă împlinirea diferitor condiţii sociale şi economice pentru a se conserva ca viaţă). Precaritatea implică vieţuirea în societate, adică faptul că viaţa cuiva este întotdeauna, dintr un anumit punct de vedere, în mâinile altuia. Ea implică expunerea atât în faţa celor pe care îi cunoaştem, cât şi în faţa celor pe care nu i cunoaştem; o dependenţă de oameni pe care îi cunoaştem, pe care abia dacă îi cunoaştem sau pe care nu îi cunoaştem deloc. Şi, invers, implică să fii afectat de expunerea şi de dependenţa faţă de alţii, mulţi dintre ei rămânând anonimi. Acestea nu sunt neapărat relaţii de iubire, nici măcar de prietenie, ci constituie obligaţii faţă de alţii, pe care cel mai adesea nu ştim cum îi cheamă sau cine sunt şi care posedă ori nu însuşiri de familiaritate în raport cu un sens stabilit a cine suntem „noi”.