Nici raţiunea fideistă a primei Critici (este raţional să cred în acestă Idee transcendentală), nici morala raţională a celei de-a doua Critici (cred, ca raţional, în existenţa acestei Fiinţe necesare), nu satisfac pe deplin nevoia metafizică a omului, pentru că simpla postulare a existenţei lui Dumnezeu nu este suficientă conştiinţei. Numai credinţa pură (raţional-religioasă) din Religia doar în limitele raţiunii realizează acest deziderat (cred în imanenţa acestei Fiinţe transcendente personale). Fără a se părăsi vreodată limitele transendentalului, raţiunea pură descoperă ideea lui Dumnezeu, raţiunea practică Fiinţa lui Dumnezeu, iar credinţa (raţională) Persoana lui Dumnezeu.