Nimeni să nu-mi reproșeze, dacă încetez să mai vorbesc despre acestea, fiindcă, după cum toți vă dați seama, suferințele noastre au crescut: pretutindeni suntem înconjurați de săbii, pretutindeni ne temem de pericolul morții iminente. Unii se întorc la noi cu mâinile tăiate, despre alții se aude că au fost luați prizonieri, iar despre alții, că au fost uciși. Sunt silit să tac, «pentru că sufletul meu este dezgustat de viața mea» (Iov 10, 1). Nimeni să nu mai caute la mine aprofundarea Sfintei Scripturi, «pentru că harfa mea a ajuns instrument al tânguirii și flautul meu glasul bocitoarelor» (Iov 30, 31). Ochiul inimii nu mai veghează la cercetarea tainelor, pentru că «istovitu-s-a sufletul meu de supărare» (Ps. 118, 28). Lectura textului este deja mai puțin plăcută sufletului meu, «că am uitat să-mi mănânc pâinea mea de glasul suspinului meu» (Ps. 101, 5-6). Cui nu-i mai place să trăiască, cum să-i mai placă să vorbească despre înțelesurile tainice ale Sfintei Scripturi? Iar eu, care sunt silit zi de zi să beau amărăciune, când aș putea să beau un vin dulce? Ce mai rămâne în afară de a aduce mulțumiri cu lacrimi în mijlocul încercărilor pe care le îndurăm din cauza fărădelegilor noastre? Căci însuși Cel care ne-a creat, S-a făcut pentru noi Tată prin duhul înfierii pe care ni l-a dat. Și uneori îi hrănește pe fii cu pâine, alteori îi îndreaptă cu biciul încercărilor, pentru că, prin dureri, răniri și răsplăți, El îi învață pentru a primi moștenirea veșnică”.

Sfântul Grigorie cel Mare, Omilii la Iezechiel II, 10, 24