Toţi cari l-au cunoscut pe Eminescu mai de aproape au rămas cu impresia că era tăcut, gânditor şi că numai rareori, silit de împrejurări, ieşea din rezerva sa şi discuta cu cunoscuţii săi. Deobşte se mărginea să asculte şi să-şi formeze propria sa idee despre obiectul discuţiunii. (…) Numai dacă era direct întrebat despre opinia sa, sau dacă i se păreau prea gogonate părerile susţinute de unii şi alţii asupra unui obiect mai serios, se amesteca şi el în vorbă şi atuncea discuta liniştit, cu căldură, şi-şi dezvolta şi motiva vederile sale (…).
Dar dacă erau o samă de obiecte la care trebuia să-l tragi de limbă ca să discute, erau dimpotrivă altele la a căror discuţie nu rămânea Eminescu niciodată pasiv şi aceasta se întâmpla atuncea când era vorba de păturile sociale din România. El avea ură în contra ciocoilor, a parveniţilor…, care prin gazete, prin adunări şi prin scrieri, debutau cu fraze sforăitoare, lipsite de orice fond şi îmbătau lumea cu apă rece, iubea însă poporul cu toată căldura sufletului său, căci pentru dânsul era poporul masa inconştientă, dar sănătoasă şi necoruptă pe care se sprijină statul şi care ne-a conservat limba, datinele, cântecele şi toată individualitatea noastră etnică.” (pag. 114-115)

“Nu erau multe expresii favorite ale lui Eminescu, dar puţinele ce le avea, le întrebuinţa adese. Aşa era expresia pur şi simplu, pe care o întrebuinţa totdeauna când voia să dea cuiva vreo lămurire. (…) Este pur şi simplu aşa şi aşa… şi urma apoi cu explicaţiile şi motivările sale. Expresia aceasta era aşa de obicinuită la Eminescu încât fiecare o considera ca o particularitate a lui, şi dacă o întrebuinţa altul i se zicea că-l copiază pe Eminescu.
Expresia ce o întrebuinţa Eminescu când saluta pe colegii săi era: Trăiască naţia!, iar când era astfel salutat, răspundea cu cuvintele: Sus cu dânsa! Această formă de salutare era uzitată la toţi studenţii din Viena şi s-a înrădăcinat atât de mult, încât a rămas şi până în zilele de astăzi. (…)
Când neajunsuri, dureri şi suferinţe apăsau greu sufletul lui Eminescu şi era necăjit de tot, atuncea ofta adânc şi sfârşea cu expresia: ‘tu-i neamul nevoii! (…) Aceasta era unica expresie mai grea ce am auzit-o din gura lui Eminescu şi despre care mi-a spus odată: Asta-i unica înjurătură pe care am deprins-o de la tatăl meu.” (pag. 118-119)

Am ales fragmentele de mai sus din volumul “Amintiri despre Eminescu”, de Teodor V. Ştefanelli, apărut în 1983 la Editura Junimea. Autorul a fost coleg de liceu cu Eminescu la Cernăuţi, între 1860 şi 1863, şi l-a reîntâlnit în 1869, la Universitatea din Viena. Ştefanelli a trăit între 1849 şi 1920 şi a fost membru al Academiei Române.

“Amintirile…” au apărut în 1914, ediţia din 1983 fiind prima lor retipărire integrală. Cartea constituie unul dintre cele mai importante documente pentru reconstituirea biografiei lui Mihai Eminescu.