Soarta lui Ion Budai-Deleanu şi a capodoperei sale Ţiganiada sau tabăra ţiganilor, terminată într-o primă formă în anul 1800, reluată şi definitivată în 1812, pune încă istoricilor literari probleme multiple. Viaţa autorului, cu toate cercetările întreprinse mai ales în vremea din urmă, nu este încă bine cunoscută, opera, încadrată în curentul Şcolii latiniste ardelene, pe care-l încununează din punct de vedere literar, continuă să fie considerată un fenomen izolat, rupt de dezvoltarea anterioară a literaturii române, ca şi de mişcarea literară contemporană din Moldova şi Tara Românească. Publicată în prima variantă abia în 1875-1877 într-o revistă obscură (,, Buciumul român” al lui T. Codrescu) şi abia în 1925 în varianta desăvârşită, cu negiijenţe inadmisibile, de Gh. Cardaş, Ţiganiada nu a fost cu adevărat restituită cititorilor decât în 1953 de J. Byck, primul ei editor critic înainte de Florea Fugariu. Aceste împrejurări au făcut pe de-o parte ca literatura română din secolul al XIX-lea să nu fie influenţată de opera unui mare poet, pe de altă parte ca multă vreme istoria şi critica literară s-o ignore, s-o subaprecieze sau s-o admită doar ca pe o curiozitate - Al Piru.