"Un veac de singurătate", capodopera care l-a propulsat pe Gabriel García Márquez pe orbita celebrităţii internaţionale şi i-a adus premiul Nobel (1982), este, în opinia unanimă a criticii - după Don Quijote de la Mancha, nemuritoarea creaţie a lui Cervantes -, cel mai frumos roman de expresie spaniolă din toate timpurile, aşa cum mărturiseşte şi Pablo Neruda care îl numeşte "Don Quijote al timpului nostru". Istoria celor o sută de ani ai fabuloasei aventuri trăite de cele şapte generaţii ale familiei Buendía, cu fanteziile, obsesiile, tragediile, pasiunile, disperările şi speranţele lor, este de fapt istoria miticului Macondo, întemeiat de patriarhul José Arcadio Buendía, teritoriu prodigios, unde fantasticul, irealul, se insinuează adesea în realitate, miraculosul convieţuind firesc cu viaţa de zi cu zi. însă întregul demers narativ sugerează ideea că Macondo nu se mărgineşte la o arie concretă, istoria sa fiind de fapt istoria existenţei umane, căci, aşa cum arată autorul, "mai curând decât un loc de pe lume, Macondo este o
stare de spirit"