Toate cele cinci proze ale lui Gheorghe Ungureanu, publicate într-un răstimp ce depășește un lustru, s-au bucurat de comentarii critice favorabile în ansamblul lor, demne de luat în seamă întrucât privește configurarea specificului și originalității acestor narațiuni dense în conținut, captând un efort creator lăudabil. Comentariile dedicate atât memorialisticii, intrândurilor și protu-beranțelor etnografice tinzând să confere o matrice stilistică, o ancorare în imaginarul tradițional, cât și în acela al proiecțiilor ezoterice, în parapsihologie, anamneză, în onirism și patologie psihică, pun în lumină specificul creației.

Ce-i de văzut la suprafață e stilul. Aura lui e covârșitoare și subțiază trama sau îi conferă sugestii de eflorescență. Nervurile care susțin fluența stilistică sunt memoria și visul, ambele regăsite în cartea de început, Memoria clipei (Cluj-Napoca, 2008), alcătuind fără doar și poate patul germinativ din care încolțesc și se dezvoltă celelalte cărți: Fantasmagorii nocturne – Bacău, 2009; Aellia – Bacău, 2011; Uitarea – Bacău, 2012; Gustul pâinii și al vieții – Bacău, 2013. Când, prin urmare, analiza descoperă în aceste ficțiuni o varietate coloristică în suprafețele stilistice, e cazul să coborâm în adâncimi, unde vom constata fără eforturi deosebite că prin rădăcinile lor aceste narațiuni nu doar se învecinează, dar chiar se și înrudesc. Lirismul lor funciar, starea de poezie, care le înalță, concepția despre ființă și ființare, care le fortifică, sugerează o trimitere pe care ne-o permitem, academică, nu fără respectul care se cere într-o astfel de împrejurare. Spunea Tudor Vianu în studiul Filosofie și poezie (București, Editura Enciclopedică Română, 1971): „înrudirea dintre filosofie și poezie nu este un efect al identității lor de conținut, ci al unui elan către totalitate și necondiționat le străbate deopotrivă. Am spune că ele nu se ating prin coroanele lor în aer, ci prin rădăcinile lor în pământ” (p. 28). O stăruință în visare, afundarea în mitologia populară, precum și recursul la memorie, ca la o mecanică a vieții, constituie acel „elan către totalitate” în cărțile lui Gheorghe Ungureanu, așa încât lirismul și stările de moment ale personajului să înlocuiască epica factologică, atât de caracteristică prozei, cu proiecția nu mai puțin accentuată în starea de subconștient a personalității, care e oglinda mijlocitoare: cuvântul recreator al unei presupuse lumi mitologice ori acela reactualizând trecutul personajelor, vieții în totalitatea ei, evenimentelor covârșitoare etc. De aceea, Memoria clipei pare a fi cartea începuturilor celorlalte, chiar dacă Aellia sau Visul canadian, la care ne vom referi în curând, se sustrag, cel puțin aparent, unei asemenea demonstrații, vizând alte perspective și viziuni. în realitate, nu viziunea diferă, ci tehnica exprimării. La rândul ei, starea de contemplație, în fond o gratuitate, se pretează la această atemporală petrecere, care e uitarea de sine sau trăirea intensă, dramatică, a celor evocate de perspectiva unei opere plastice sau a unei pagini cu mare putere de înrâurire. Asupra acestui aspect prozatorul nu insistă, nu o face explicit, dar trecerea lui sub tăcere e asemănătoare unui truc prin intermediul căruia se insinuează trăirea artistică. Maiorescu, pe timpuri, explica prea bine această conversie a bancnotei modeste în valută forţe: „în mijlocul fluctuațiunii perpetue, de care este mișcat acel straniu product al formațiunilor animalice ce se numește minte omenească, arta se stabilește că un liman de adăpost spre a reda inteligenței agitate o liniște salutară.” în alt loc, explicația lui Maiorescu merge mai departe: „Esența acesteia este de a fi o ficțiune, care scoate pe omul impresionabil în afară și mai presus de interesele lumii zilnice, oricât de mari ar fi în alte priviri.” Mai aproape de vremurile noastre, dar cu câțiva ani înainte de instaurarea proletcultismului, G. Călinescu exprima cu alte cuvinte același adevăr estetic: „Artă este o expresie a libertății, prin definiție, căci ea nu acceptă limitele istoriei. Ea ne învață a privi lucrurile de sus, ca pe niște fenomenalități, în perspectiva uriașă a morții. Arta garantează cea mai nobilă dintre libertăți: libertatea de-a fi, o oră pe zi, singuri și inactuali.” în cazul prozelor Memoria clipei, Gustul pâinii și al vieții și Uitarea întâmpinăm atmosfera specifică fie a cârciumii, restaurantului sau unui priveghi, cu discuțiile de neocolit în care tipologiile întâlnite cu greu se individualizează. Avem a face cu exponenți ai unor experiențe de viață, determinanți ca indivizi prin felul de a vorbi. Lingvistic, oralitatea în astfel de cazuri are rolul determinant al charismei locului și personajelor, cu spații închise în care preumblarea personajelor este redată ca într-o piesă de teatru. în Aellia, spațiul închis e reprezentat de o cabină rezervată „turistei”, unde aceasta își desfășoară introspecțiile. Există, desigur și spații deschise, unele fugitiv prezentate, altele localizând caravana unor ample întâmplări dramaturgice: confruntări militare, prizo-nieratul, dezertări etc. Un spațiu deschis ar fi și acela din Fantasmagorii nocturne, locul unde bătrânul vânător își spune poveștile și legendele, „inițiindu-l” pe un tânăr, dornic să afle cât mai multe din astfel de taine. în realitate, întâmplându-se aceste destăinuiri în inima codrului, aceste povestiri inițiatice au loc tot într-un spațiu închis, bine delimitat, ales de cele două personaje care întrețin dialogul la lumina focului, ca și cum ar fi retrași la gura sobei. Focul ațâțat, element scenic important, merindele consumate pe încetul, întunericul din jur și zgomotele specifice din inima codrului cufundat în noapte alcătuiesc un complex vivant: interes în a asculta, vioiciunea replicilor, predispoziția spunerii, limpezirea celor expuse și, totodată, adânca lor încifrare în mister. Mai toată tehnica autorului se reduce în a configura identitatea personajului prin felul său de a se exprima. Oralitatea este în cazul scriitorului Gheorghe Ungureanu procedeul esențial al identificării și precizării identității personajelor, odată cu ardoarea vitală a acestora de a rămâne în tiparele lor moștenite și nu mistificate de întâmplări nefaste. Nu atât faptele, acțiunea încordată ori înceată a povestirii alcătuiesc schelăria complicată a existenței, cât mai mult cuvântul întemeietor, proiecția zicerii care în cazul frazelor lui Gheorghe Ungureanu e toiagul despicând apele. Dar, în fond, vorbele nu sunt gratuite; ele înmagazinează o experiență uriașă, iar decantarea acesteia, sistematizarea ei și încorporarea într-o expresie artistică definitorie alcătuiesc specificul respectivelor proze. Autorul susține fățiș o anumită atitudine despre viață și despre cursul istoriei. Adesea o face chiar teoretizând în detrimentul artei literare. Problema e aceea că un partizanat nu trebuie se consume în vagă propagandă, ci să se topească în multicolorele aspecte ale artei. într-o literatură autentică arta și viața sunt asemenea emisferelor de la Magdeburg: stau strâns lipite, alcătuind sfera ne destructibilă. O spune cât se poate de explicit și G. Călinescu în Istoria literaturii române. Compendiu (1945): „Autorul ca om trebuie să aibă idei și atitudini și să le trăiască intens. Cu cât trăiește mai puternic cu atât suntem mai siguri că va fi în stare să priceapă aspecte tot mai adânci ale existenței. Condiția este că viața să se subordoneze creațiunii. Creatorul trebuie să fie lăsat să trăiască, dar în același timp să fie învățat a se întoarce asupra lui însuși, făcându-și obiect de contemplare din propriul lui subiect (s.n. – V.M.) Lupta în stradă și șederea în turnul de fildeș sunt momente succesive și obligatorii, nicidecum antinomice. Dante, V. Hugo, Tolstoi, Eminescu au fost niște partizani plini de pasiuni politice. Și cu toate acestea opera lor este abstractă și eternă. Creatorul stă ziua, ca om, în țipetele cetății, în soare, iar noaptea se suie în turn, sub lună. Ziua privește lumea în contingența ei, noaptea în absolut. Momentul prim e necesar, închiderea în turn, aceea reprezintă faza artistică. Astfel artistul este alternativ pătimaș și rece, om și luceafăr.” (Opere 15, 1979, pg. 109) Gheorghe Ungureanu recurge des la povestirea în povestire. Procedeul acesta nu sugerează doar ieșirea succesivă a păpușilor din una mai încăpătoare, fiecare din ele adăpostind secretul și ființa celei ce urmează, cât mai degrabă rotunjirea centrifugală a nesfârșitelor unde, îndepărtându-se de acel loc central, de la un timp nedefinit geometric, dar presupus ca existent și care este identitatea generică, sursa izvorului vital al ființării. Toate prozele de până acum ale lui Gheorghe Ungureanu urmăresc pe ocolite ori cu obstinație atingerea acestui centru vital și, pe un plan secund, prelungirea lui ori insinuarea în noile ființări, asemenea dezvoltării plantei mărețe din sâmburele primordial, aparent inofensiv și neverosimil. Uneori, afirmarea identității, aflată mereu în primejdia alterării, e fățișă și categorică, exprimată prin glasul unui personaj exemplar, cum este bătrânul din Gustul pâinii și al vieții: „Cine sunt Eu? OK... Sunt Eu. Eu cel prezent. Sunt „copacul” cel zămislit prin voia Celui de Sus, în poală de munți, din creşte și văi, din codri adânci peste care apele vieții s-au prăvălit și se rostogolesc neîncetat... Sunt propriul meu gând fără de care nu știu dacă aș fi putut să exist... Sunt Eu, trăitorul alături de voi sub aceeași cupolă a lumii de ieri și de azi...” Personajul acesta, care își strigă fățiș identitatea în ființare, face pandant cu acela din Visul canadian, noua proză a lui Gheorghe Ungureanu, carte la care avem a ne referi în câteva cuvinte. Visul canadian este în bună măsură romanul unei condamnări la inactivitate și „visare” a unui distins intelectual, profesor de istorie geografie, doctor „în filosofia logicii universale.” Toate aceste demnități nu-i folosesc mai la nimic, cum însuși o spune, odată ce a ajuns să fie categorisit drept bolnav incurabil, ale cărui rațiuni scârțâie din toate încheieturile în fața realității, situație, aparent, fără ieșire. Este un roman cu o scriitură densă, nervoasă, deși, tot aparent, personajul e predispus la visare. Cum ajunge într-o asemenea situație limită? Tânărul licențiat se căsătorește cu fiica unui demnitar din nomenclatura comunistă. Integrarea în familie nu-i dintre cele mai simple și de preferat. Devine în curând un incomod datorită vederilor care pun în discuție legitimitatea regimului totalitar. Casta ajunșilor este nevoită să se apere, dar să-l și protejeze pe socrul tânărului profesor. Pentru aceasta, o soluție ar fi emigrarea, evadarea deci, din perimetrul regimentului comunist. în astfel de cazuri cum e acela al profesorului, proiectarea unei călătorii peste hotare se făcea prin luarea unor măsuri de siguranță de către securitate. Profesorul va face o astfel de călătorie, dar imaginară, în Australia, problema libertății sale rămânând însă nerezolvată. Pentru prima oară, în noua sa proză Gheorghe Ungureanu concretizează tema identității prin libertate, o temă, să recunoaștem, foarte generoasă. în privința profesorului, regimul totalitar ia măsura claustrării sale, dar nu în ipostaza detenției, acesta fiind totuși ginerele unui demnitar din nomenclatură, ci în aceea de pacient într-un spital, personajul fiind pus sub o atentă observație. Se bucură de solicitudinea unei asistente „plină de zâmbete și de bunăvoință, severă în priviri, dar blândă în comportamentul perpetuu...” De aici înainte, profesorul este interpus între planul unei aparente coerciții, în fond, al unei existențe brutale și acela al visului său visărilor intermitente, ce-i adorm în răstimpuri vigilența, prin efectul medicamentelor administrate. Și în acest caz solilocviul profesorului este întreținut de propriul gând, un personaj cu rol de prieten, devenit astfel prin stratagema dedublării. Astfel începe o existență ternă dar și apăsătoare, înviorată periodic de prezența unei tinere studente în medicină, venită aici tocmai din Canada ca să dea o mână de ajutor celor în suferință de pe urma marelui cutremur din 4 martie 1977. Practicanta aceasta îi devine confidentă și-i destăinuie traiectul vieții sale. Tânăra era fiica unei perechi emigrate din România, pe care revolta din Ungaria din 1956 i-a surprins în Budapesta. Respectiva pereche de tineri, suficient de destoinici, face cu greu față greutăților emigrației, dar ajunge în Canada, unde se stabilește. Studentă în medicină s-a născut acolo. Ea îi încredințează profesorului amănunte despre natura și societatea îndepărtatului stat de peste ocean, exprimându-și dorința de a cunoaște România, țara de origine a părinților săi. Visul canadian devine astfel o dorință a emigrării, dar și o dorință a libertății. Până una, alta, în ipostaza lui de pacient, dorința libertății este lipsită de certe speranțe. Voința pare să-i fie fortificată însă de confidențele tinerei mediciniste, care îi declară că libertatea nu este un dar, nu este un târg, ci se câștigă. Cea mai deplină libertate este, într-un stat democrat, aceea care beneficiază de un sistem legislativ ca atare, respectat și aplicat fără excepții. Profesorul dialoghează intermitent cu gândul, pentru a se mai întrema, a-și găsi liniștea și a-și conserva voința libertății. Este de observat că în lipsa acțiunii trepidante, în stare să susțină nervurile epicii, autorul recurge la crearea unui astfel de fals personaj, care se substituie țesăturii acțiunii: Visul. O creație stilistică ivită în aceleași circumstanțe. într-un fel, însinguratul și claustratul profesor trăiește drama dezrădăcinatului, fie el rătăcit în depărtări, fie simțindu-se străin în propria-i țară. Faptul că-și confirmă ideile în preajma Visului și a Gândului, niște entități derivând din propriul Eu spiritual constituie dovada înstrăinării, văzută și ca o posibilă expatriere. Visul cât și Gândul – false personaje – sunt simple alterități prin care personajul aflat pe pragul de a nu se mai regăsi în ființare, își construiește martori și parteneri de dialog din propriul său intelect, investit deodată, prin supralicitare, cu identitatea. Este interesant de interogat cum ar rezolva autorul temele identității și libertății în perspectiva deschisă de evenimentele din decembrie 1989 și mai ales despre trăinicia sau incoerența (actuală) a fundamentelor națiunii. în contextul celor scrise până acum, o viitoare proză a lui Gheorghe Ungureanu ar putea avea în miezul ei epic asemenea teme.

Victor MITOCARU