„Biserica suferă în această lume, pentru că nu este din această lume”, spune, la un moment dat, în paginile ce urmează, autorul cărţii. Sever Negrescu, am fost tentat să adaug, nu este nici el din lumea pe care o descrie, din când în când, aşa cum o ştim: cu politică urât mirositoare, cu vuietul manipulator al televiziunilor, cu diverse mijloace prin care se propagă o realitate falsificată, cu o presă ce alege mereu răul, scandalul, cu un marketing tot mai agresiv şi „utilităţi care sufocă”, cu bunulsimţ şi bunacuviinţă tot mai lezate, cu tradiţii năpădite, copleşite de mode noi, de import, ce aduc întâmplări ale modernităţii: parade gay, incinerări, o mamă a şase copii care moare în urma unei operaţii de implant cu silicon etc. Un tăvălug globalizant se aşterne peste ţări şi oameni, în Londra a fost inaugurată prima biserică pentru atei, dar şi în Bucureşti se aplaudă la înmormântări şi se huiduie la nunţi. Tinerii care înainte plimbau oi şi capre, ori duceau vacile la păscut, poartă acum în lesă câini de companie, un elev de seminar ce arătase la examenul de admitere „smerenie, plecăciune, zdrobire de inimă” este exmatriculat în anul II pentru că a furat din mall. Ne lăudăm în schimb că avem cel mai mare drapel din lume, uitând că mândria e păcat şi doar Crucea „este drapelul creştinului”, doar ea „ne înrădăcinează în cer”. în acest haos cotidian, Biserica este şi ea ţinta „răutăţilor, amăgirilor, nonculturii”. Cei care o atacă se poziţionează, de regulă, în exteriorul acesteia, sunt oameni care nu sau spovedit şi nu sau împărtăşit niciodată, dar se întâmplă să abată din cale şi apropiaţi sau persoane din interior.

„Un istoric se arată mirat de ce, atunci când erau demolate bisericile din Bucureşti, Biserica tăcea! Cred că şi Dumnezeu nu zice nimic în faţa dracului. Tace! Dar tăcerea lui Dumnezeu este altceva decât vorbirea lumii. Dumnezeu tace în istoria lumii, Biserica lui Dumnezeu a tăcut în istoria României. Dumnezeu vorbeşte în Istoria Mântuirii prin Sfânta Liturghie”. Sever Negrescu nu este însă un avocat habotnic pentru tot ce se întâmplă în instituţia Bisericii şi nu se sfieşte să critice unele metehne, între care „vorba dezlânată” ori „punerea nădejdii în bani”. „Este trist ca Biserica să liciteze cele sfinte, icoane, biblii, cruci, chiar dacă scopul este caritabil”, „Este trist să vezi aruncânduse crucea în ape”, „Crucea nu trebuie aruncată, nu poate fi aruncată”, semnalează autorul accentuarea unui mercantilism ori amestecul excesiv al Bisericii în cele ale lumii. Sunt „fapte şi acte bisericeşti care nu au ce căuta în folclor”, „Biserica nu este o instituţie furnizoare de informaţii. Ea trebuie să furnizeze taină, mântuire”, consideră părintele, atrăgând atenţia că „Biserica trebuie să fie altfel decât societatea” şi că se cuvine să „păstreze ceea ce este al ei”, în caz contrar, „fără grija pentru cele sfinte ajungem să vorbim despre o Bisericămuzeu, o biserică moartă, fără speranţa învierii”.

Părintele Sever configurează cu tristeţe (o tristeţe blândă, precum aceea produsă de constatarea că unele drumuri vechi spre Mănăstirea „Sfânta Ana” sunt închise acum de mărăcini), prin intermediul unor întâmplări mărunte ori al altora mai grave, din realitatea imediată sau din spaţiul public, o lume care „sa schimbat parţial şi sa stricat de tot”, un Turn Babel social, în care „stăm drepţi în faţa nulităţilor, ipocriziilor”, o actualitate năucă, lipsită de reperele de altădată, o grabă a lumii pe cărările pierzaniei. „Este prea târziu să mai facem ceva?”, se întreabă şi ne întreabă, amintindune că e bine să ne raportăm „nu la trecut, nu la prezent, nu la viitor, ci la «timpul veşnic», iar „cea mai puternică rezistenţă a omului în faţa murdăriilor acestei vieţi a fost totdeauna comunicarea cu Dumnezeu”. întoarcerea la spovedanie, la împărtăşanie, la demnitatea rugăciunii, la acel răgaz al singurătăţii în care omul caută „potrivirea cu Dumnezeu”, la smerenie – aceasta este calea pe care Sever Negrescu ne conduce discret, ajutânduse uneori de cuvintele părintelui Stăniloae, ale Sfântului Simeon Noul Teolog, ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Grigorie de Nazianz, ale Avvei Arsenie ori ale părintelui Anania, cuvinte completate de cele venind dinspre cultură, dinspre sensibilitatea poeziei şi luciditatea prozei, aparţinând lui Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Lucian Boia, Nicolae Jinga, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Constantin Abăluţă, Lev Tolstoi, F.M. Dostoievski, Soljeniţîn, Herman Hesse, Oscar Wilde, Van Gogh.

Unei lumi grăbite, arogante, cu oameni dornici de mărire, părintele Sever îi contrapune însă – şi în asta văd meritul şi greutatea acestor poveşti o alta: a oamenilor simpli, nevoiaşi, dar care îşi păstrează curăţenia sufletului şi credinţa, răspunzând prin însăşi modul lor de viaţă întrebării persistente a lui Marin Preda: „Şi cu Dumnezeu ce faci?” „Nu doar haina îl face pe om, ci mai ales credinţa”, afirmă autorul cărţii, iar vorbele necizelate ale lui Winnetou Crăciun: „E ceva, e ceva colo Sus!” cântăresc, poate, în balanţa mântuirii, mai mult decât un eseu sofisticat. încrederea acestui Winnetou de Eşelniţa că pericolul Apocalipsei nu e imediat: „până ajunge la noi mai durează. O ia şi ea de la capătul lumii”, e reconfortantă, aşa cum sunt şi celelalte portrete pe care Sever Negrescu le face în tuşe rapide, dar ferme: Moş Ion, străbunicul gimnastei Lavinia Miloşovici, ajuns la 95 de ani; muma Chiva, bunica Parohiei, care a fost în America; nea Tudorică, enoriaşul de nota 10, care şia făcut casă de piatră, în munte – „Toamna, vine o ursoaică şişi împart fructele. Jumătate sunt ale ursoaicei şi ale puilor ei, jumătate ale lui nea Tudorică”; Nicolae, micul Zaheu, pruncul în care se ascunde „rugăciunea, lumina, Dumnezeu, dar niciodată întunericul contrar firii”. Toate aceste personaje, şi altele fără nume, fac parte din viaţa de zi cu zi a Bisericii dintrun colţ de lume şi sunt păstorite cu dragoste de un om care îşi poartă cu sine vârstele: copilul care întrebat ce vrea să se facă în viaţă, răspunde fără echivoc: înger, şi care îşi priveşte bunicul murind: „Uitaţi cum mă duc la Dumnezeu”; tânărul care făcea semn când de pe o parte de drum, când de pe cealaltă, maşinilor rare ce treceau prin Vânju Mare, născând nedumerirea unui paznicmartor: „Dumneata, nu te supăra, unde vrei să mergi?”; maturul care ştie prea bine că „Harul lui Dumnezeu nu înseamnă tăcere şi uitare”, că „în afara învierii totul este suferinţă în Biserică” şi că „preoţia nu poate fi interpretată (jucată), ea trebuie trăită (slujită)”.

Părintele Sever Negrescu nu face parte din lumea de la televizor, încărcată de senzaţional şi de spectacol, care ne lasă mereu impresia că ceva bun sa pierdut pentru totdeauna. Face parte însă din lumea aceasta, uitată de massmedia şi neatinsă, clipind a speranţă din paginile unei cărţi. Vorba bătrânei mucalite: „Părinte, să trăiţi toată viaţa!”.