„Interesul estetic şi etic arătat ironiei în tradiţia occidentală s-a împletit strâns, de la bun început, cu noţiunile de minciună şi înşelăciune, născându-se odată cu impunerea retoricii şi-a literaturii în cultura greacă şi apoi în cea latină. Disimulare, înşelătorii, minciuni frumoase, ficţiuni îmbietoare, manipulări, strategii isteţe, construcţie amăgitoare a imaginii de sine, declaraţii persuasive şi false, toate aceste atitudini, tipuri de comportament şi discursuri au fost asociate cu ironia încă de la apariţia sa în Grecia secolului V î.Hr., fiind însă, în acelaşi timp, caracteristici considerate fireşti pentru retorică, inerente pentru literatură şi intrinseci limbajului însuşi.”