”Este un fel de neîncredere (spaimă?) în capacitatea de a ivi din interiorul culturii noastre un autor de o asemenea anvergură și profunzime. Efectul de stranietate (Harold Bloom) al operei eminesciene era foarte mare în momentul său istoric și, surprinzător, undele sale seismice s-au propagat până în zilele noastre. Dacă forma operei este forma spiritului creator, ce haos, ce forță creatoare fantastică arată Eminescu în Memento Mori? (Ca engramă a operei totale)... Eminescu este dintre acei autori cu o operă să-i spunem holografică, el nu scrie un poem anume, ci urmărește un gând până la ultimele lui consecințe. Aproximându-l în diferite feluri. Corespondența dintre diferitele paliere ale scrisului său arată cui vrea să vadă că poetul trebuie citit dinspre tot spre parte, că lectura are nevoie de o întemeiere, o viziune globală, precum cea de la care pleacă poetul, mult mai bine articulată decât sunt unii dispuși să admită. Eu am propus aici citirea dinspre imaginal și ucronie, mai sunt, desigur, o mulțime de astfel de puncte de situare holistice în care se poate situa interpretul.” (Christian Crăciun)