Deși Domnul o avertizase să nu facă așa ceva, Maria Magdalena nu s-a abținut și l-a atins. Ceea ce s-a întâmplat apoi nu este scris nicăieri. Nici o evanghelie nu s-a încumetat să redea acele evenimente. Cerul nu s-a mai întunecat ca la răstignire, dimpotrivă, s-a luminat, strălucind ca argintul și aurul contopite, lapte muls din ugere cosmice. Domnul nu s-a mai înălțat la cer. Atingerea femeii pe care o iubise a fost dulce și de neșters. Corpul său extrem de vulnerabil nu a mai rezistat tentației. Din toate rănile brusc înviorate, după ce amorțiseră sub răcoare lințoliului, nu a mai prins să curgă sânge, ci lacrimi pure, mărgăritare neprețuite, cristale fluide ce dizolvaseră spaime și umbre. Din plânsul de atunci al Domnului de care nimeni nu are cunoștință a luat ființă o apă a fantasmelor care a îmbibat mințile muritorilor și nu a mai fost om de atunci care să nu plângă și să nu se închine în fața icoanelor la rândul lor înlăcrimate. Cerul s-a apropiat cu câțiva centimetri de pământ.