Sintaxa contorsionată, răsucirea violentă a lexicului, privirea piezişă spre amănuntul vieţii, spre fragmentele greu accesibile ale (in)vizibilului trădează, la Adrian Bodnaru, o problematică raportare la ceea ce, preţios, se numeşte ontologic. O veşnică fugă spre margine, o patinare vicioasă pe buza prăpastiei asigură combustia internă a poemului. Delicat ca o stampă japoneză, sensul poetic e şi inamicul propriei forme: virulent, şocant, agresiv cu program. [...] Poemele lui Bodnaru par deseori construcţii contra naturii: rescrierea dublei, fascinantei, simultanei ermetizări şi dezermetizări a realităţii. Cu toate acestea, poemul nu e doar dezvrăjire a lumii, ci şi încercare de a compacta sensurile şi imaginile. Din acest motiv, Adrian Bodnaru se poate mândri cu o invenţie de calibru, al cărei patent pare să-l ignore, deşi până acum a uzat şi abuzat de el cu infinita graţie a copilului fascinat de magia unui imens magazin de jucării: poezia CD! O poezie în care cubul lui Rubick şi evantaiul doamnei Butterfly sunt faţa şi reversul aceleiaşi eterne, etanşe, eterice, eteroclite vlnerabilităţi.

Mircea Mihăieş

Puţini poeţi au, ca Adrian Bodnaru, un stil numai al lor, un idiolect. Făcând abstracţie de vocabular (care nu spune mare lucru despre structura unei poezii), sintaxa lui e una dislocată, abruptă, ruptă, întreruptă... Retoric vorbind, figurile-i de predilecţie sunt tmeza şi hiperbatul, — adică „tăietură” şi „trecere dincolo, ieşire (din cadru), depăşire”. Ceea ce presupune un, dacă vreţi, sadism faţă de sintaxa unanimă şi de obştescul material verbal. în care el, poetul, tăia ca-n carne vie. Verbul din urmă e la imperfect pentru că, azi, Adrian Bodnaru, fără să fie mai blajin, mai molcom, mai netăios, mai puţin... tmezo-hiperbatic în ceea ce priveşte scriitura, va fi trecut din geometrismul cutărui stil cvasi-cubist, constând în angularităţi, în colţuri, muchii, unghiuri (ba chiar unghii!), într-o Kugelgeometrie mai blândă, în care prevalează sfera, ovalul, curba şi voluta, sinuozităţile sau tandrele meandre. Chiar exerciţiul voluntar (şi atitudinea voluntaristă) din care decurgea pecetea-i stilistică atât de proprie, s-a(u) atenuat, cu timpul, în favoarea unei benefice mansuetudini, a unei împăcări cu lumea (ca şi cu soarta-i ca atare), a unei resemnări fireşti, ce e un fel de oboseală a simţurilor şi a cărnii. Adrian Bodnaru pare-a scrie „la spartul nunţii, în cămară”, la ceasul zorilor mahmuri, în cenuşiu şi abandon. Universu-i este unul familiar, anodin, prozaic, fără „glorie”, — dar, ca în poezia lui Bacovia, generator al unei atmosfere stranii şi înlănţuitoare, aproape magice, de neuitat.

Şerban Foarţă

Lui Adrian Bodnaru, ar spune mama, „i se vede sâmbăta de sub duminică”. Asta însemna, în copilărie, că sunt amănunte în ţinuta mea care trădează în zi de sărbătoare ziua de lucru. Aplicat la poezia lui, zisa mamei s-ar traduce astfel: pe Adrian Bodnaru nu-l interesează copacul, ci cauza copacului, nu-l interesează poezia lumii, ci poeticitatea ei, nu ora, nici cadranul, ci mecanismul ceasului. Din punct de vedere politic, el scrie o poezie liberală: individul lingvistic e favorizat în relaţia cu discursul-stat. Din distanţa (nu din fractura!) dintre cuvinte se naşte în poezia lui Bodnaru o tensiune şi un arc electric, ca acelea dintre polii unei baterii Volta. Un arc electric se creează din relaţia dintre discurs şi ontologic, ceea ce face ca poezia lui Adrian Bodnaru să se constituie într-un corp extrem de frumos şi de elegant, cu largă autonomie faţă de ordinea sintactică a lumii. în fond, partea dinspre noi, insula de sens din vis sau din delir care se vede (Adrian Bodnaru m-a făcut să-mi fie dor de unica mea pneumonie, când cuvintele, sunetele, obiectele şi fragmentele de oameni erau liber şi viu amestecate şi am crezut atunci că văd Poezia) e melancolia aproape bacoviană a unui orăşel de provincie, cu toamnele şi primăverile lui incerte, cu gări cu oameni singuratici, străzi mici, birturi şi beţivi, profesoare, ceferişti, şoferi, părţi de picioare de femei văzute pe sub uşi, dimineţi ceţoase, ploi. Toate astea, însă, dublurafinate. Rafiante până la a număra absenţele ca pe nişte prezenţe foarte vii. Pe scurt: e foarte bun.

Ion Mureşan

(…) poetul face tot ce poate ca să „strice” expresiv sintaxa textului, procedând, ca pe vremuri, Arghezi, la deplasări de cuvinte, intercalări, devieri de la comunicarea liniară. Se poate sesiza chiar o oarecare amprentă barbiană, uşor ermetizantă, trimiţând la ambianţa din jurul Jocului secund. Efectul e mai ales de insolitare a expresiei, surprinzătoare prin aceste mutări pe mica tablă de şah a poemului, ieşind aşadar din tiparul aşteptat, pentru a crea mici momente de uimire, în solidaritate cu neobişnuitul căutat prin asocierile de termeni îndepărtaţi, creatoare, ca la suprarealişti, de „scântei revelatoare” datorate diferenţelor de tensiune dintre ei. Presupusul „automatism” al unor asemenea contiguităţi îşi împarte, însă, promisiunile de „revelaţie” cu partea de calcul, evidentă şi ea, prin care prinde contururi mişcate fraza poetică.Se poate deduce şi înclinaţia ludică a autorului, ce se amuză fin punând la cale acest joc între armonii şi turbulenţe, ce-l califică şi ea ca pe un amator de ars combinatoria, prin intermediul căreia distanţele dintre trăire şi scriere sunt, în esenţă, anulate. (...) Particularizantă în contextul poeziei care se scrie acum este, însă, şi o anumită calitate a lirismului (cuvânt tot mai puţin agreat de minimalismul mizerabilist, de mici cinisme afişate, al ultimului contingent): Adrian Bodnaru e, în fond, un sentimental, registrul dominant al scrisului său este cel al tandreţei, al unei delicateţi copilăreşti a apropierii de lumea în genere modestă, a obiectelor lipsite de aură moştenită, a căror putere de rezonanţă se vrea reabilitată. E şi acesta un „minimalism” sui generis, în măsura în care dezvoltărilor retorice ale frazei li se preferă sugestia prin notaţii cumva „pointiliste”, cu luminozităţi mai degrabă discrete, interstiţiale şi momentane, ale obiectelor aduse uneori în vecinătăţi nu tocmai familiare.

Ion Pop