în poemele lui Adrian Bodnaru, timpul şi decupajele realităţii (terestre „sau cosmice) îşi lasă în urmă vechile tabieturi. Obişnuitul e doar o iluzie. Până şi scrisul obişnuit, pe un caiet cu linii paralele, maschează, la rândul lui, altceva. (…)

Dictando e cartea (re)descoperirii lumii: o lume altfel decât cea a planurilor distincte, paralele ca liniile unui caiet. Paralelismul nu implică atât de mult separarea, cât continuitatea. Ceea ce conţine un plan (o linie de caiet) nu are sens decât în legătură cu celelalte planuri (sau linii de caiet). Sensul e dat de continuitate, nu de distincţii. Totul se însufleţeşte: (ano)timp, ţipăt, moarte, cireş, haine, tocuri, ninsoare, carte, fereastră, şosele ţigări. Totul poate iubi, totul poate să sufere, să moară. Tot ce există participă, cu o anume bucurie, la drama de a fi. Oricine sau orice poate lăsa în urmă existenţa sa obişnuită şi îşi poate schimba funcţia pentru a intra în mecanismul inexplicabil al continuităţilor. Al unui nou sens, revelator, care metamorfozează lumea într-o continuă metaforă. (…) Frăgezimea, suferinţa autentică, imaginarul proaspăt şi migala expresivă (adecvată ideii poetice) dau contur acestei cărţi în care temele de casă sunt teme de viaţă. Cred că Dictando e cel mai bun volum al lui Adrian Bodnaru. Până acum.“

Graţiela Benga, „Teme de casă“, Orizont, nr. 3 (martie), 2013