Editorial
In data de 12 noiembrie 2014, Curtea Constituţională a României s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicată de profesorul Emil Moise raportată la prevederea din Legea educaţiei naţionale care-i obliga pe părinţii elevilor minori, ori pe elevii majori să depună cerere pentru a fi scutiţi de frecventarea orei de Religie (confesională). Curtea a acceptat excepţia şi a stabilit ca sarcina de depunere a unei cereri să revină celor doritori să urmeze disciplina Religie. O astfel de procedură era de bun simţ. Dar argumentarea necesităţii ei, în termeni de drept, a fost amplu expusă în acţiunea înaintată de profesorul Emil Moise, Curţii Constituţionale, şi în decizia Curţii publicată la 23 ianuarie 2015.

Această schimbare minoră de procedură a devenit subiectul unui război public de o amploare cu greu de înţeles pentru profani, dar transparentă cunoscătorilor. Cel puţin două organizaţii, Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă şi Liga Pro Europa au documentat felul în care se aplica vechea procedură. Cercetarea Ligii Pro Europa din anul 2007 a arătat că „doar 7,8% dintre elevele/ elevii intervievate/ intervievaţi ştiu că ora de religie este facultativă, putând fi încheiată situaţia şcolară fără a se alege o altă disciplină în loc. Nici cadrele didactice nu dovedesc cunoaşterea legislaţiei în acest domeniu […]. Nici conducerile şcolilor nu cunosc problematica sau, în cazurile în care o cunosc, nu transmit informaţiile în mod suficient de pertinent” [Smaranda Enache (coord.), Educaţia şcolară în şcolile publice, Târgu Mureş]. Aceeaşi investigaţie identificase în presă articole semnate de inspectorii şcolari de Religie care susţineau că învăţământul religios nu este facultativ, ci obligatoriu. Practica încurajată a constat în derutarea părinţilor şi elevilor, iar dacă unii dintre aceştia au depus cereri de renunţare la ora de religie, au fost făcute presiuni asupra lor. S-a ajuns să se exercite „o coerciţie asupra elevilor, «împingându-i» sau «îndemnându-i» să urmeze disciplina «Religie»” (ibidem).

Toate aceste aspecte erau binecunoscute de Ministerul Educaţiei datorită semnalelor primite de la diferite organizaţii neguvernamentale, dar conducerea sa nu a făcut decât să accen¬tueze caracterul ilegal şi discriminatoriu al procedurii de înscriere la ora de Religie. Ministerul era implicat împreună cu o serie de culte – în primul rând, Biserica Ortodoxă Română – la o operaţie de îndoctrinare religioasă. După decizia Curţii Constituţionale de schimbare a procedurii, Ministerul Educaţiei şi Cercetării a trecut la o strategie intensivă, folosind mijloace de informare publice, reţeaua de instituţii, colaborarea cu organizaţii neguvernamentale religioase, eliberarea de formulare ş.a. pentru susţinerea înscrierii elevilor la ora de Religie. Dacă statul şi-ar fi păstrat neutralitatea la care era obligat, atunci aceleaşi posibilităţi de informare şi aceeaşi logistică ar fi trebuit utilizate anterior în ajutorul părinţilor şi elevilor majori care nu doreau să urmeze disciplina Religie.
Am detaliat contextul pentru a sublinia importanţa schimbării de procedură în istoria educaţiei religioase din România şi motivul pentru care NRDO a pregătit pentru cititorii revistei o sinteză amplă a documentelor relevante (decizii, comunicate, adrese) care au însoţit-o. Sunt de notat, în particular, acţiunea Sinodului BOR de creare a organizaţiei „Asociaţia Părinţi pentru Ora de Religie” (prezentată în mass media drept o autoorganizare spontană a părinţilor) şi acţiunile profesorului Emil Moise, menite să sprijine aplicarea deciziei Curţii Constituţionale.
Publicăm în acest număr şi trei hotărâri ale Consiliului Naţional de Combatere a Discri¬mi¬nării, alese pentru a sublinia impasul în care se află, în acest moment, doctrina libertăţii de exprimare în practica CNCD. Una dintre hotărâri priveşte susţineri ale ziaristului Marian Nazat pe marginea unor opinii ale scriitoarei Alice Voinescu. Cităm: „speranţa că evreii se vor potoli n-a prins aripi”; „istoria din urmă a României decomunizate nu e străină de gheşefturile seminţiei alese”. Şapte membri ai Colegiului director se rezumă la a susţine „că întreg articolul are un context istoric, autorul face o paralelă în timp, între perioada comunistă, capitalistă şi perioada postdecembristă de pe teritoriul României, referitor la ce se întâmplă din punct de vedere politic şi economic”. Or, această abordare este cu totul contrară jurispru¬denţei anterioare a CNCD şi ridică, precum remarcă autorul opiniei disidente, o problemă de predictibilitate a aplicării O.G. nr. 137/2000. Pe linia pe care a promovat-o contant NRDO, în favoarea libertăţii de exprimare, observăm că ar fi dificil să se demonstreze că articolul lui Marian Nazat a „vizat” să producă daune comunităţii evreilor din România (cerinţa art. 15 din O.G. nr. 137/2000). Dar răspândirea unor clişee este evidentă, dăunătoare, iar atragerea aten¬ţiei asupra acestui aspect era în competenţa Colegiului director, cum o făcuse în alte cazuri.

Surprinzător este şi faptul că trei membri ai Colegiului director au votat ca ziaristul Biro Attila, de la publicaţia Gândul, să fie sancţionat pentru că a considerat nepotrivit ca „fostul premier Adrian Năstase, condamnat pentru corupţie” să conferenţieze la Ministerul Afacerilor Externe. Desigur, asupra oportunităţii unei astfel de conferinţe se pot exprima opinii opuse. însă contestarea dreptului de a nu permite exprimarea unei astfel de judecăţi, punând-o abuziv în categoria susţinerilor discriminatorii, are ceva ameninţător.

Cea mai ameninţătoare este însă hotărârea CNCD de a amenda un text acuzator la adresa Bisericii Ortodoxe Române. Este adevărat că respectivele critici erau susţinute prin cuvinte capa¬bile „să şocheze ori să provoace”, însă legitimitatea acestui tip de limbaj este totuşi demult recunoscută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Pentru a ajunge la performanţa sancţionării, Colegiul director s-a abătut de la câteva reguli indispensabile în practica exerciţiului libertăţii de exprimare. Mai întâi, ideea că acuzaţiile la adresa BOR ar fi inacceptabile întrucât ele pot afecta imaginea persoanelor de religie ortodoxă. Or, distincţia dintre biserica-instituţie şi credincioşi este centrală. Dacă nu ar fi aşa, criticile la adresa Parlamentului ar trebui sancţionate întrucât îi afectează pe parlamentari în parte, criticile la adresa Guvernului trebuie stopate, căci îi compromit pe miniştri ş.a.m.d. O altă idee a opiniei majoritare ar fi că neutralitatea statului manifestată în raport cu cultele recunoscute înseamnă necesitatea de a ocroti cultele. Această poziţie intră în contradicţie cu Comentariul Centrului pentru Drepturile Omului: statul îi apără pe credincioşi, nu religia. (Desigur, o biserică se bucură de protecţia legii, dar în alt sens – nu dezvoltăm).

Membrii Colegiului director nu au ţinut cont de faptul că acuzaţiile priveau fapte de corupţie ale BOR şi comportamente într-adevăr dezonorante şi chiar periculoase pentru societate. în sfârşit, era esenţial să se remarce că organizaţia criticată se află pe o poziţie de putere – în niciun caz, într-una vulnerabilă, cum implică filozofia combaterii discriminării care legitimează acte normative precum O.G. nr. 137/2000.

Astfel de intervenţii în exerciţiul libertăţii de exprimare arată cât de importantă este stabilizarea unei doctrine a libertăţii de exprimare în practica CNCD.