S-a vorbit mult în comentariile dedicate operei lui Ion Arieşanu despre modul în care scriitorul îşi asumă frământările personajului său, despre plăcerea naratorului de trăi existenţa eroilor şi despre fineţea cu care observatorul vieţilor interioare captează cele mai mici mişcări ale universurilor afectiv-emoţionale. Din orice pătură socială ar proveni eroul (preferaţi sunt muncitorii – mineri – şi intelectualii), el este un ins predispus spre dezbateri, implicat şi serios. Mai mult decât în alte cărţi ale deceniilor şase-şapte, scrierile lui Ion Arieşanu au reuşit să proiecteze eticul pe primul plan al fabulei şi să dea sentimentelor idealitatea pe care poetica modernă (şi nu doar cea a prozei) le-o refuză în genere.

Fragmentele de jurnal, piesele-eseu, ce meditează la destinul trecător şi la iminenţa morţii, la frumuseţea bolţii cereşti sau la măreţia şi adevărul îndemnurilor divine, se încrucişează cu lungi pasaje de poeme în proză, cele mai multe de mare concentraţie lirică: portrete, descrieri, pagini de reflecţii: “Nimic nu mă înflăcărează atât de profund, şi de apropiat de sentimentul nemuririi, ca acele scurte dar aprinse elanuri nocturne ale mele, când rămân fascinat, ţintuit în faţa cerului adânc, covârşit de constelaţii“ (p. 87).
Altădată, o mişcare, un gest, o privire sunt de-ajuns pentru a trezi, din trecut, un tablou. Asemenea stop-cadre, numeroase în structura textelor, au rolul stilistic al unor catalizatori: stimuleză, fără să mai fie nevoie de divagaţii, declanşarea unor sentimente ori atitudini sentimentale, precum acest portret, aproape stilizat, în idealitatea sa: ”…eu ştiu, deja, că ea se întoarce cu gândul în trecut, la fata zglobie de demult, pe care o surprinde zorind pe străzi, cu pletele în vânt, şi cu un surâs nevinovat ce atinge pe buzele ei. Fata aceea mergea de parcă zbura. întrucât părea că pantofii ei delicaţi abia atingeau pământul. Magnetiza privirile trecătorilor din jur. Chiar ea se simţea, deşi era o fată ca toate celelalte, dar ea se simţea, în mers, aidoma unei fragede prinţese, gata a primi ofrandele şi adoratorii din juru-i. Oriunde intra, atrăgea de îndată privirile. Cu oricine schimba o vorbă, acela rămânea, în urma ei, tăcut şi uimit. Ori de câte ori izbucnea în râs, chipurile celor din jur tresăreau şi se luminau şi ele. Din ea însăşi, ca dintr-o fântână vrăjită, din întreaga ei fiinţă ţâşneau acele efluvii de bucurie şi graţie, din care ceilalţi puteau sorbi cu încântare, ca dintr-un vin încărcat de arome “ (p. 96-97).
Şi dacă portretul anterior vine din memoria luminată a unui timp fast, cel care urmează se închegă dintr-o stare de spirit de gravă tristeţe: “într-una din zile, intrai, spre seară, în ograda goală a femeii. Atunci venise cu calul ei de la păscut. îi spusei fără ocoliş: – Femeie, ştii că eu am un loc de fâneaţă, care-mi stă degeaba? Am, acolo, numai câţiva mesteceni, de podoabă, şi iarbă destulă necosită. Dacă vrei, du-ţi calul tău acolo, să pască în fiecare zi… Femeia mă ascultă. Privi doar la cal. Apoi privi în pământ. Apoi vorbi spre cal: ‘Auzi, Bălane? Auzi, măi calule?‘ Privi în sfârşit spre mine, dar având faţa tot aplecată: – Bogdaproste, domnule, pentru calul omului meu, că-i fu drag, cât trăi, şi eu nu-l putui îndepărta, nici vinde, că-mi fu milă de el… Bogdaproste… Să fie de sufletul celui dus…“ (p. 83).
Apariţie singulară în literatura de azi, sinteză a poeticii narative propuse de scriitorul Ion Arieşanu, de-a lungul carierei sale artistice, „Sentimentele” este, poate, una dintre cele mai frumoase cărţi ale acestui important prozator.