însemnările mele sunt foarte puţine, câteva picături faţă de abundenţa harului care curgea din cuvintele Părintelui Porfirie, din rugăciunea şi din viaţa lui şi adăpa adâncul sufletului, ca să crească „două frunzuliţe verzi”, aşa cum spunea Părintele, să vină harul lui Dumnezeu să le încălzească, să crească. Şi nici nu poate fi descris în cuvinte ce îţi transmitea de fiecare dată când te apropiai de el, pentru orice motiv. Părintele Porfirie spunea chiar, cu o bunătate extraordinară, care se vedea pe chipul lui, că ar vrea să îi primească pe toţi şi să le vorbească tuturor, chiar şi celor care se duc la el din curiozitate.

Te duceai şi te prăbuşeai lângă patul lui de suferinţă, erai un ghem de disperare, iar el îşi punea mâna pe capul tău. Din când în când, auzeai câte o şoaptă: „Doamne Iisuse Hristoase...” Ceva te străbătea lăuntric şi în mod tainic te schimba, fără să îţi dai seama. îţi lua greutatea, te scotea din încurcătură şi din disperare. Te binecuvânta şi te ridicai. Te aşezai pe un scăunel, lângă el. Uneori, Părintele stătea aşezat pe pat, sprijinindu-şi picioarele pe un reazem improvizat. Şi îţi spunea: „Hai acum, te rog, să îl ajuţi pe bătrânul tău tată. Acoperă-mi bine picioarele cu pătura.” Făceai aceasta şi te privea cu atâta iubire, zâmbindu-ţi cu o bunătate enormă, că ţi se umpleau ochii de lacrimi.