Jean d’Ormesson este una dintre marile figuri ale literaturii franceze contemporane. Romancier, eseist şi filozof, este adesea evocat ca eternul „fericit“, graţie seninătăţii sale înde­lung hrănite cultural. Născut la 16 iunie 1925 la Paris, într-o familie aristo­cratică, în care vederile de dreapta şi de stânga se calibrau reciproc prin filtrul catolicismului, contele Jean Bruno Wladimir François de Paule Le Fèvre d’Ormesson a studiat filozofia la école normale supérieure. între 1974 şi 1977 a condus prestigiosul cotidian Le Figaro. în 1973 a devenit membru al Academiei Franceze, preluând fotoliul lui Jules Romains, după ce obţinuse, în 1971, marele premiu pentru roman al Academiei Franceze, pentru La Gloire de l’Empire.

-------------------------------------

O splendidă şi captivantă repovestire a lumii, de la misteriosul big-bang, trecând prin filozofie, prin artele şi ştiinţele care au fasonat omul tocmai pentru a-l face capabil de întrebări. Spumos şi personal, ataşant şi erudit, eseul-poveste-roman scris de Jean d’Ormesson parcurge uşor marile cărţi ale lumii, printre rătăcirile şi bătăliile ideilor, făcând să se rotească totul în jurul aceleiaşi întrebări: Există Dumnezeu?

„«Dumnezeu i-a făcut o soră amintirii, scrie Michelangelo. I-a zis speranță.» Am iubit mult trecutul. Dar totdeauna am preferat viitorul. Mi-am petrecut timpul și viața sperând mereu altceva. Sper încă să găsesc altceva dincolo de lumea aceasta și dincolo de moarte. Dar ce anume?“
[…]
Nimic nu se învecinează mai tare cu eșecul decât succesul. întotdeauna m-a uimit exclamația Terezei de Avila: «Cu câte lacrimi nu se vor plăti rugile împlinite!» Ca un ecou, Niels Bohr îl sfătuia pe Einstein: «Nu-i spune tu lui Dumnezeu ce trebuie să facă.»
[…]
După ce i-a auzit pe astronomi vor­bind despre imensitatea Universului, Cioran s-a întrebat la ce bun să se mai spele pe dinți. Preceptele din Predica de pe Munte sunt poate valabile și în raport cu istoria: «Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, dar v’o spun Eu vouă că nici Solomon, în toată slava lui, nu s’a îmbrăcat ca unul din ei!» Nu știm dacă acțiunea are vreun rost. Suntem oricum asediați din toate părțile de lume și de istorie. Avem judecăți ezitante. Alegeri ambigue. Nu știm tocmai bine ce facem. Și știm cu atât mai puțin, pentru că istoria devine din ce în ce mai complexă și mai globalizată. Punem întruna la cale tot felul de lucruri care ne scapă de sub control, mistere care ne depășesc.
[…]
Viața e foarte veselă. E scurtă, dar ține mult. Se mai întâmplă să fie și încân­tătoare. Avem oroare s-o părăsim. E deopotrivă vale de lacrimi și vale de trandafiri. In hac lacrimarum valle. In hac valle rosarum.
Am râs mult. Mă amuză lumea. îmi plac cuvintele, ironia, îmi place să schiez primăvara, iubesc curajul, falezele care coboară spre mare acoperite de măslini și de pini, admirația, insolența, cârciumioarele din insule, contradicțiile existenței. îmi place să muncesc, ador să stau degeaba, îmi plac viteza și speranța, filmele de Lubitsch și Cukor, Cary Grant, Gene Tierney, Sigourney Weaver și Keira Knightley. Am avut noroc. M-am născut. Nu mă plâng. O să mor, bineînțeles. Până atunci însă, trăiesc.
E plin de imbecili. Și de pisălogi mora­lizatori, iar printre ei se mai nimeresc uneori și tot felul de egoiști nesărați – eu le spun egoiști tuturor celor care nu se gândesc la mine. Dar mi-au fost dragi mulți oameni. Pe unii chiar i-am iubit și a fost tare bine, chiar dacă ei nu m-au iubit sau, mă rog, nu cât aș fi vrut. N-am plâns din pricina vieții. Am fost pur și simplu mulțumit că exist.
[…]
Ciudat!
Nu exista nimic. Dar în acel nimic era deja totul. Și timpul, și istoria stăteau de fapt ascunse dedesubtul eternității.“

JEAN D’ORMESSON