Demult, tare demult, într-un orăşel de pe ţărmul Mării Mediterane îşi ducea zilele un bătrân tâmplar pe numele său Giuseppe, zis şi Nas-Vânăt.
Odată i-a căzut în mână o bucată de lemn, una din acelea obişnuite folosite pentru încălzirea vetrei pe timp de iarnă.
...
Carlo a intrat în cămăruţă, s-a aşezat pe singurul scaun de lângă masa fără picioare şi, învârtind lemnul pe toate părţile, a început cu ajutorul unui cuţit să facă din el o păpuşă.
„Ce nume pot să-i dau? – se gândea Carlo. O să-i dau numele de Buratino. Numele ăsta o să-mi poarte noroc. Ştiam o familie unde pe toţi îi chema Buratino: pe tată – Buratino, pe mamă – Buratino, pe copii – tot Buratino... Toţi au trăit fericiţi şi fără griji...”
Mai întâi a lucrat la păr, apoi a făcut fruntea, mai apoi ochii...

...ŞI AŞA A APĂRUT CEA MAI INDRĂGITĂ PĂPUŞĂ DIN TOATE TIMPURILE... ŞI VORBEŞTE... ŞI FACE PROSTII...- BURATINOOOOOOOOOOOO