Care sunt rădăcinile agresivităţii umane? Cum putem explica resorturile războaielor sau
ale regimurilor opresive? Pornirile noastre violente ţin de animalitatea noastră ori
constituie, mai curând, o determinantă culturală? încercând să-şi croiască o cale dincolo
de instinctualismul lui Konrad Lorenz şi al neodarwiniştilor şi dincolo de behaviorismul
lui Skinner (pentru care violenţa este o condiţionare strict socială), Fromm distinge între
două chipuri fundamental diferite ale agresivităţii. Dacă, pe de o parte, se poate vorbi
despre o agresivitate „defensivă” sau de supravieţuire, moştenită pe linie biologică, pe de
cealaltă parte descoperim agresivitatea „malignă“, pura distructivitate, care incită la
violenţă din motive ce rezidă în caracterul uman. Considerând-o ca pe o deformare a
personalităţii, şi nu ca pe un dat inevitabil al naturii umane, Fromm descrie patima
distructivităţii trecând prin visele pacienţilor lui Freud, prin sadismul birocratic al lui
Stalin şi încheind cu „necrofilia“ lui Hitler.
Prezenta carte constituie cea mai închegată construcţie teoretică a lui Erich Fromm,
combinând date din neurofiziologie, antropologie, preistorie, etologie şi, mai ales,
psihanaliză. Este un volum de referinţă pentru ştiinţele sociale, dar şi un răspuns în cheie
critic-umanistă la pesimismul lumii de azi.
Erich Fromm (1900–1980), sociolog şi psihanalist, a făcut parte din Şcoala de la
Frankfurt, iar în 1933 a emigrat în SUA. La Editura Trei au mai apărut: Arta de a fi,
Budismul Zen şi psihanaliza şi A avea sau a fi?.