„In obiecte umane, principiul poetic e o imagine desfasurata in avalansa, o notatie ce merge in catastrofa si care sare imediat intr-un scenariu fantasmatic dus regulat, la rindu-i, in parabola. Notatia transformata in vedenie, cam ca la Ion Muresan, proiecteaza un film de concrete anxioase si de peripetii in metafizic, nonsalant relatate. Caci intr-acolo se uita – si acolo vede – Teodor Duna, poet cu o forta imaginativa eruptiva, dar ritualizata. Iar de vazut, vede si el cum «cadavrele se descompun» si face reportajul – nu clinic insa, ci fantasmatic – al unei agonii. Totul intr-o materialitate imaginativa si o acuitate existentiala proprii doar poetilor cu viziune.” (Al. Cistelecan)

„Pentru suprarealisti, obiectele sint forte demonice, acumulari oarbe de materie in spatiu si timp. Pentru neoexpresionistul Teodor Duna, obiectele sint corpuri care mimeaza viata, care se joaca «de-a viul» in toate lumile posibile. Ca in Comala lui Juan Rulfo, obiectele umane ale lui Duna se fac si se desfac in acord cu propriile legi interioare, viseaza si iubesc «la o mie de metri deasupra lor», cartografiaza «viata de sub unghii» si «spatiile amneziei», prospecteaza «tarimul kauf» si «groapa adinca din piept». Comala lui Duna e insa si lumea in care inaintezi, mereu de la capat, prin formele poeziei, si ea un trup viu care se misca si se transforma. O lume cu totul noua, care nu seamana cu nimic din ce putem citi azi in poezia romaneasca si in care Teodor Duna este pe cit de singur, pe atit de adevarat.” (Simona Sora)

„Am scris cartea asta in citeva saptamini. E tot ce pot și vreau sa spun legat de ea. Despre unele lucruri – cum ar fi așa-zisele aserțiuni fantasmatice despre propria poezie – e mai ințelept sa nu vorbești. Acum citeva luni, cind obiectele au tacut, am vrut sa ma gindesc la mine. Nu am reușit. Am avut atunci – brusc și probabil fara nici o legatura cu nimic – imaginea unui om mai degraba obișnuit care, pe la noua și un sfert dimineața, alergind dupa tramvai, depașește recordul mondial la viteza. Apoi se așaza puțin transpirat pe singurul scaun liber și pina la primul semafor ațipește. Apoi nu m-am mai gindit la nimic. Și nici n-am mai incercat.” (Teodor Duna)