Cutele și cutrele memoriei este cartea lui Paul Grigoriu de memorii radiofonice. Dată fiind amprenta pe care autorul și-a lăsat-o asupra radioului românesc, dintr-un anumit punct de vedere este și cartea lui cea mai așteptată. Perioadele vieții sale profesionale sunt descrise în ordinea amintirilor, nu riguros cronologic, însă cu un fir roșu ce ne duce de la primele experiențe până la momentul retragerii.

Scriind despre cele trăite de el, Paul Grigoriu povestește și despre una dintre perioadele cele mai tumultuoase ale istoriei României, iar călătoria literară ne duce prin meandrele abuzurilor politrucilor comuniști, ale puternicilor de după 1989, uneori insistenți în a se implica în conținutul editorial al emisiunilor, dar zugrăvește și o galerie de portrete ale unor oameni de toate felurile, unii remarcabili, alții abjecți, cei mai mulți obișnuiți, cu luminile și umbrele lor.

Nota personală se îmbină cu privirea generală, instituția se dezvăluie prin oameni, nu lipsesc accentele polemice – însă fără implicații revanșarde –, nici amintirile impregnate de o anumită duioșie. Pentru a parafraza o mai veche carte a lui Paul Grigoriu, avem în față o „radio-grafie" unică în peisajul presei și al memorialisticii românești.

Reacţia alor mei la ceea ce eu calificam drept „victorie istorică“ nu a fost cum mă aşteptam: mama – neîntrebată, de altfel! – spunea că ea nu înţelege ce vrea să zică asta să lucrezi la Radio şi să nu te audă nimeni suflând şi tu măcar o vorbuliţă în difuzorul ăla (vânduseră între timp aparatul Mende şi se abonaseră la radioficarea oraşului care, odată cu un difuzor oribil ca aspect, manevrat doar de o limbă metalică pentru „mai tare", „mai încet, ne umplea zilele cu MUZICĂ POPULARĂ, ROMANŢE, VORBEŞTE MOSCOVA! ori, în cel mai bun caz, TEATRU LA MICROFON). Momentul cel mai penibil al acestei prestaţii se plasa însă la orele 11 şi 50 de minute ale oricărei zile când, în limbile română, rusă şi franceză, se difuzau COTELE APELOR DUNĂRII. Aveam să „prestez" şi eu la această „repetabilă oroare", înşiruind la microfon (în direct, ce-i drept) cifre de care, sunt sigur acum, nimeni nu avea nevoie... [...]

Cât despre tata, căruia avusesem insolenţa să-i arăt foarte oficial legitimaţia de „redactor" al Radioteleviziunii Române (deşi erau departe una de alta, străzile Nuferilor şi Pangrati erau lipite – adevărată autostradă! – în numele ideologiei de partid), mi-a spus, fără să catadicsească să articuleze limpede cuvintele, aşa cum făcea când ne învăţa, la liceu, franţuzeşte: „Băiete, ai grijă! îl ţii minte pe Mende?“ (Bineînţeles! Cum să-l fi uitat? Doar îl jelisem când ne părăsise „contra cost"!) „Dar pe hârşâitul ăsta îl ştii?" (Arăta spre difuzor.) „în principiu, fac acelaşi lucru: vorbesc despre lume. La unul (Mende), alegi tu ce vrei să ştii. La celălalt (hârşâitul), aleg alţii, numai ce vor ei. Tu din ăsta vrei să fii?".