Prin Filozofia Masoneriei se înțelege un corp de idei distincte și de concepte unitare puse la temelia ritualului masonic începând din secolul al XVIII-lea pentru a evoca idei și concepte ancestrale și antíce, anumite precepte ale credinței creștine și principii operative ale unor ordine profesionale medievale, care au evoluat neîntrerupt de-a lungul mileniilor, dar sub diferite aspecte culturale, și au luat în Epoca Luminilor aspectul unui curent de reformare a mentalităților medievale spre un ideal moral și social în centrul căruia era pus omul. Principala trăsătură a acestei filozofii este conservarea unui conținut ideatic-ezoteric unitar pe baza căruia, totodată, s-a compus teoretic și exoteric o doctrină a Masoneriei moderne, care trebuia să se constituie într-o cale proprie de cunoaștere a lumii. Filozofia masonică consideră acele idei și forme originare ca fiind legate între ele prin ceva primordial și totodată că au fost transmise peste timp, motiv pentru care conceptul de filozofie în Masonerie (mai des folosit în secolul al XIX-lea și mai puțin astăzi) se duce mult mai departe decât apariția termenului în Grecia Antícă.