„Legea antilegionară” – numele impus de dezbaterea publică –, mai precis, Legea nr. 217/2015, a fost vedeta dezbaterilor legislative din vara anului 2015, deşi nu a introdus la nivel normativ vreun element esenţial nou. Ea amendează O.U.G. nr. 31/2002, începând cu titlul, care acum priveşte „interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război”. La acest punct, intervenţia constă în adăugarea cuvântului legionar. Principial, nimic relevant, căci legionarismul face indiscutabil parte din categoria mişcărilor fasciste, mobilizări de masă dedicate unei renaşteri culturale având la bază idolatrizarea naţiunii. Legionarii „combinau asasinatul politic, violenţa stradală şi discursul antisemit cu naţionalismul romantic, simbolismul religios şi proiectele caritabile” (R. Clark, Sfânta tinereţe legionară, Ed. Polirom, 2015), deosebindu-se de alte „fascisme” europene doar prin rolul remarcabil acordat credinţei ortodoxe şi straniului cult al morţii (deloc creştin). Iniţiatorii legii erau conştienţi de includerea Mişcării legionare între formaţiunile fasciste, dar încercau prin proiectul propus să răspundă dificultăţilor apărute în aplicarea ordonanţei de urgenţă. în faţa judecătorilor, acuzaţii câştigaseră deseori reclamând o distincţie fascist-legionar. De altfel, în faza de proiect, Mişcarea Legionară a reiterat ce spusese în momentul adoptării O.U.G. nr. 31/2002: formaţiunea „nu intră sub incidenţa acestei ordonanţe. Ideologia ei nu este nici fascistă, nici nazistă, nici xenofobă sau rasistă. Mişcarea Legionară actuală a funcţionat şi funcţionează în România de după decembrie ’89 în deplină legalitate, fără să încalce vreo lege a ţării. Nici un membru al ei nu a suferit vreo condamnare penală şi, cu atât mai puţin, nu a fost acuzat sau condamnat pentru acţiuni extremiste. Dar pe noi, legionarii, ne îngrijorează caracterul discriminatoriu, anticonstituţional al acestei ordonanţe”.
In faza dezbaterilor asupra proiectului de lege, au fost puţine voci care au mai luat poziţii publice pro sau împotriva proiectului de lege. La 22 iunie 2015, Octav Bjoza, Preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, a solicitat „cu fermitate” introducerea în textul propus spre legiferare referirea la comunism şi condamnarea lui alături de fascism, nazism şi legionarism. Argumentul său: „Cea mai mare suferinţă a poporului român a fost aceea produsă de către regimul comunist, suferinţă ale cărei limite n-au mai fost atinse în nici una dintre ţările europene foste comuniste”. mpla dezbatere care a urmat de abia după adoptarea Legii nr. 217/ 2015 şi intrarea ei în vigoare la 30 iulie 2015, a urmat cele trei motivaţii enunţate deja: O.U.G. nr. 31/2002 trebuie amendată pentru a a-i asigura aplicabilitatea; legea antilegionară ar trata incorect legionarismul, prin includerea lui în categoria fascismelor; o astfel de lege ar fi trebuit să condamne, în aceeaşi termeni, organizaţiile, simbolurile şi faptele cu caracter comunist şi promovarea cultului persoanelor vinovate de a fi susţiut, răspândit şi aplicat comunismul în România şi în lume. Ar fi de adăugat că preocuparea pentru tranformarea O.U.G. nr. 31/2002 într-o normă eficace de combatere a ideologiei fasciste şi a cultivării memoriei acesteia a dus la includerea în legea antilegionară a unei definiţii a Holocaustului cu referire la teritoriile din vremea războiului celui de-Al Doilea Război Mondial care cădeau în jurisdicţia statului român la acel moment. Semnalăm că definirea Holocaustului pe teritoriul României ca persecuţie sistematică şi anihilare a evreilor şi a romilor, care cad în responsabilitatea statului român în perioada 1940-1944 ridică întrebări de detaliu care nu pot fi subiectul unui editorial.
Simpatizanţii unui grup important de formaţiuni care cochetează cu neolegionarismul au considerat legea condamnabilă „de către orice român” vorbind despre caracterul ei nedrept: „Nu-i condamnaţi încă o dată pe foştii deţinuţi politici! Nu-i batjocoriţi pe sfinţii închisorilor! Nu rescrieţi istoria după calapod comunist!” (a se vedea revista neoleginară Rost). Tema necesităţii de a condamna comunismul alături de fascism, nazism şi legionarism a implicat multe persoane publice, care s-au exprimat în ziarele naţionale şi revistele culturale. Amintesc, datorită intensităţii lui, articolul publicat de către autoarea serialului „Memorialul durerii”, Lucia Hossu Longin. Pentru publicistă, legea antilegionară ar reprezenta „produsul unor minţi rătăcite, care se întorc se întorc la o legislaţie stalinistă, represivă!”. Argumentele ei au luat forma unor întrebări: unde văd iniţiatorii legii, recrudescenţa fenomenelor fasciste, legionare, rasiste, în România?; să fie oare o primejdie pentru societate că se mai adună câţiva bătrâni legionari şi îşi comemorează morţii din închisori?; că un partid înfiinţat legal mai oferă imaginea stridentă a unor tineri care practică salutul legionar?; de ce nu este incriminată teroarea comunistă?; de ce numai pe cea legionară, care a durat un interval scurt de timp, iar autorii ei şi-au primit judecata?; cum să ne bazăm pe sentinţele anilor 1945-1960 date de tribunalele poporului, recunoscându-le „viabilitatea”?; oare putem face abstracţie că Securitatea şi justiţia comunistă foloseau, pentru 80% din cazuri, eticheta de legionar, fascist, chiar dacă nicio probă nu susţinea vinovăţia, dar de care aveau nevoie ca să reţină, torturzez şi să condamne?
In sfârşit, o preocupare larg exprimată a fost pericolul ca legea să ducă la interdicţia tratării libere, eventual elogioase, a unor personalităţi exponenţiale care au scris texte cu conţinut legionar şi şi-au exprimat, la un moment dat, simpatia pentru Mişcare – cazuri precum Mircea Eliade, Constantin Noica sau Emil Cioran.
Astfel de temeri au fost întărite de gafa Ambasadei României din Slovacia care la câteva săptămâni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 217/2015, a anunţat Primăria din Brezno că nu este de acord să dea unui pod, numele poetului Ion Şiugariu, care şi-a pierdut viaţa în luptele menite să alunge, de pe acest loc strategic, trupele naziste. Personalul Ambasadei a invocat faptul că Ion Şiugariu făcuse parte din Mişcarea legionară – ceea ce de altfel era fals, deşi scrisese poezii pro-legionare.
Este suprinzător că dezbaterea Legii nr. 217/2015 şi a normei amendate, O.U.G. nr. 31/2002, nu a ajuns la tema centrală: cum să le judecăm prin perspectiva valorilor şi drepturilor referenţiale ale democraţiei, care sunt libertatea de gândire şi conştiinţă, libertatea de exprimare şi libertatea la asociere?

NRDO