Mă aflu în redacţia editurii Excelsior Art.
Niciodată, în cei 22 de ani de activitate, acest spaţiu nu a fost atât de lipsit de activitate: nu sună nimeni la interfon, nu apelează nimeni numerele de telefon, niciun angajat nu are ceva de comunicat, ceva de întrebat.
E ca şi cum am împărţi doar un spaţiu comun în care ne ştim şi nu prea locul.
E ca şi cum cei care, până mai ieri, îşi începeau ziua cu un „bună dimineaţa, ce mai faceţi?” au uitat sensul cuvintelor sau au intrat într-un alt timp.
Trec precum o umbră prin faţa uşilor deschise.
în cele din urmă intru în biroul redactorului-şef: o masă de lucru de mici dimensiuni acoperită cu o mulţime de file de hârtie – manuscrise –, o lupă, un pix şi mai multe cărţi; o măsuţă pentru cafea şi un fotoliu în care, fără să mă gândesc prea mult, mă prăbuşesc.
Nu demult, în acest fotoliu se aşeza, se odihnea, medita scriitorul, prietenul nostru cel mai devotat, cel care prin activitatea sa editorială a contribuit în mod decisiv la înscrierea editurii, la conducerea căreia s-a aflat timp de 22 de ani, printre cele mai respectabile case editoriale din România. A crezut în mai toţi autorii care au publicat operele Domniilor Lor sub egida Excelsior Art, a crezut şi a muncit alături de colectivul editorial, a fost loial şi plin de solicitudine faţă de toţi cei cu care forma o echipă de lucru. Dar, înainte de toate acestea, a ştiut să-i preţuiască pe cei cărora li se adresa, a fost un scriitor care-şi iubea nespus de mult publicul, deschis şi gata oricând să ţină seama de părerea celui mai de temut critic: cititorul!
Mi-e greu să-mi stăpânesc starea de tristeţe, de furie, de neputinţă.
Doar lumina blândă care cade în fascicole timide pe copertele cărţilor aflate peste tot mă ajută să mă adun şi-mi forţează cumva văzul în raza căruia îmi apare numele autorului: Emil Şain!
îmi satur privirea cu literele care formează prenumele şi numele, dar nu pot să le şi rostesc.
Nu sunt încă pregătită, nu sunt încă destul de convinsă că pot să transform în rostire semnele grafice care alcătuiesc numele celui care pentru mine, vreme de aproape o jumătate de secol, a însemnat totul…
în aer se simte miros de ceară aprinsă.
Nu sunt surprinsă, sunt doar îndatorată celui care, mai lucid şi mai grijuliu decât mine, a aprins o lumânare pe măsuţa din colţ. Nimeni altul decât Zsolt.
Ştiu că cei doi au fost foarte apropiaţi, respectându-se reciproc şi încercând să ofere celor care treceau pragul editurii un climat de prietenie şi confort, aşa că mă retrag, refugiindu-mă în biroul meu.
Nu prea înţeleg de ce mă aflu aici, care-mi sunt îndatoririle, care sunt priorităţile…
Şi totuşi, voiam să vorbesc? Cine să mă asculte, cine să mă încurajeze în lansarea proiectelor, chiar şi atunci când par aberante? Cine să-mi pună întrebări? Cine să mă contrazică timid, dar convins că voi analiza temeinic propunerile lui şi voi lua hotărârea înţeleaptă?
Nu pot să vorbesc, dar pot să scriu…
Monitorul calculatorului rulează, într-un ritm perfect şi nepăsător, o figură geometrică deformată.
Mă aşez în faţa computerului. Cu o mişcare necontrolată, deschid un fişier nou.
Aşa, cred eu, am să pot vorbi fără să simt nevoia unui auditoriu.
Trebuie să aştern gândurile mele cumva, către cineva. în ultimele ore am adunat atâtea cuvinte, atâtea emoţii încât am construit un vulcan…
Nu trebuie să erupă.
Nu încă.
Am datoria să ţin un echilibru, să drămuiesc fiecare gest, fiecare cuvânt.
Am lucruri încă de spus.
Nu am secrete de împărtăşit, dar eu fac parte dintr-o poveste care a început într-o iarnă, în decembrie, prin anii ‘60, într-o zi de vineri, atunci când l-am cunoscut pe Emil Şain.
Şi, iată-mă, într-un alt decembrie, mai hain, cu pofte nestăpânite de a-mi aminti tot ce s-a întâmplat cu noi între timp şi de a-mi lua darul pe care mi l-a făcut cândva…
Un foşnet de pagini de carte îmi abate gândul. Zsolt tocmai a deschis cartea de condoleanţe şi a lasat-o pe birou. îi sunt din nou recunoscătoare pentru gesturi pe care eu nu le pot face.
Citesc cu mult respect şi pioşenie rândurile care dau viaţă hârtiei albe: gânduri, cuvinte de apreciere, amintiri scrise cu o sinceritate cuceritoare. Toate la un loc alcătuiesc un portret al unei personalităţi memorabile şi, poate, greu de egalat: Emil Şain.
El, Emil Şain, trebuie să rămână în amintirea contemporanilor şi a generaţiilor următoare aşa cum a fost, aşa cum îl descriu prietenii, cunoscuţii, familia: un om deosebit, bun şi altruist, iertător, devotat familiei şi prietenilor, spiritual şi blând, neliniştit şi însetat de a cunoaşte şi de a înţelege fiinţa umană, un profesionist dedicat artei în general şi, nu în ultimul rând, un împătimit iubitor al Timişoarei. Acest lucru a fost, cu prisosinţă, confirmat prin acţiunile sale, de la participarea la festivaluri de muzică şi teatru, la editarea de Calendare tematice, cu precădere istorice şi culturale. Dealtfel, prin tot ce a întreprins în activitatea sa de editor-fondator şi manager al Revistei Pardon, a avut drept scop punerea în valoare a bogatului patrimoniu bănăţean. Ultimul Calendar 2013 a fost gândit şi realizat de Emil Şain cu deosebită grijă pentru detaliu şi pentru a evidenţia realizările oamenilor de seamă care au făcut din Timişoara o metropolă europeană. Calendarul 2013 aduce în casele noastre câţiva dintre primarii care au contribuit prin faptele lor la numele şi renumele oraşului de pe Bega. Emil Şain l-a intitulat: Primari ai Timişoarei şi faptele lor. Era convins că prin acest calendar Timişoara va avea câteva puncte în plus în lupta ce se va da pentru alegerea viitoarei capitale a Culturii europene.
Scriitorul Emil Şain, pe patul de spital, a elaborat un amplu program pentru o activitate literară care să se petreacă în data de 15 ianuarie 2013, o sărbătoare a cărţii, un omagiu adus lui Eminescu, ocazie cu care să fie lansat şi Calendarul 2013 alături de cele mai noi apariţii editoriale ale editurii Excelsior Art.

Cu El „timpul nu a mai avut răbdare”…
Cei care l-am preţuit şi iubit, ne-am angajat să realizăm acest proiect prin care îi aducem un ultim omagiu editorial, prin publicarea volumului Lacrima s-a întors la stea.
Ca editor, aduc, în primul rând, mulţumirile mele familiei lui Emil Şain, în special soţiei acestuia, Maria, pentru buna colaborare cu echipa care a alcătuit acest volum, pentru sinceritatea şi nobleţea sufletească.
Le sunt, de asemenea, recunoscătoare colegilor scriitori şi prietenilor care au acceptat să scrie despre omul şi scriitorul Emil Şain, sau să-i dedice poezii.
Un cuvânt de mulţumire adresez doamnei Carmen Uibar de la tipografia SC U.R.C. Xedos şi domnilor Sorin Bulgăr şi Leo Cicos, reprezentanţi ai SC Bistra, tipografia unde multe dintre cărţile lui Emil Şain au fost tipărite.
Orice încheiere este punctul de incidenţă al unui nou început...

Corina Victoria Sein