Măsura tuturor lucrurilor pe care le facem trebuie să fie iubirea. Nu sentimentalismul, nu sentimentele, ci iubirea adevărată. Iar iubirea adevărată este întotdeauna dorinţa ca oamenii pe care îi iubim să trăiască în bunăstare, în prosperitate. Ne este foarte greu să înţelegem asta. Pentru că avem impresia că, dacă iubim ceva sau pe cineva, trebuie să posedăm acel lucru sau acea persoană. Să ne agăţăm de acel om şi să nu-l mai lăsăm. Dar, după cum ştiţi, aşa ceva este imposibil. Iubirea este eliberare, nu robie. Dacă iubim un om, nu putem să-l posedăm. Trebuie să-i permitem să fie el însuşi. Dacă nu se întâmplă aşa, înseamnă că iubim în el numai ceea ce ne place. Reiese că ne iubim pe noi înşine. Cât de periculoasă e starea noastră!
Domnul ne spune: „Dacă nu veţi muri faţă de voi înşivă, faţă de mândria voastră, faţă de «eul» vostru, nu veţi putea să aveţi viaţă.” Noi însă ne agăţăm de „eul” nostru, de drumurile noastre bătătorite, iar apoi ne mirăm de ce nu putem să ne rugăm, de ce viaţa noastră se transformă în ruine. Se întâmplă deoarece, în loc să-L ascultăm pe Domnul, ne ascultăm pe noi înşine. El ne spune: „Trebuie să muriţi, trebuie să renunţaţi la viaţa voastră.” Dar noi spunem: „Nu, în acest caz, El vrea să spună altceva. Asta nu se referă la mine. Pot să fac ceea ce vreau, oricum voi ajunge acolo.”