Prin Zbor spre lacrimile Soarelui se încheie seria poeziilor de tinereţe (1999-2002) publicate până acum în volumele Vânt în oglinda cu nămol şi Urme de gând.
în acest ultim volum am cuprins în principal poezii de dragoste, dar şi poezii de sensibilitate faţă de estetica plăcută a imediatului.
Dacă la început poeziile reflectă intensitatea trăirilor tânărului îndrăgostit, mai apoi universul poetic devine unul al incertitudinii, al însingurării şi, în final, al depărtării.
îndrăgostirea devine un perpetuu joc fort/da freudian, însă unul care nu mai aduce plăcere şi bucurie, ci doar uzură şi automatism. Poetul doar întreabă şi constată; nu mai priveşte cu ochii îndrăgostitului. Nici măcar nu mai ştie cum să vadă. Blocat pe de o parte de introvertirea lui, şi, pe de altă parte, de senina nepăsare a femeii iubite, poetul rămâne doar cu gândurile lui.
Intensitatea trăirii e înlocuită cu detaşarea gândului. Iubirea se sfârşeşte mut în însingurarea contemplativă a pierderii şi a înstrăinării.
Deşi ochii violeţi ai colegei iubite n-au adus fericirea tânărului student, ei dăinuie în amintirile bărbatului care, melancolic, vă împărtăşeşte acum, după mai bine de 10 ani de tăcere, zbuciumul său de tinereţe.