Arhitectura lucrării are o dezvoltare axată pe dezideratul menţionat în titlu: să-l conducă pe cititorul român şi, implicit, european, pe acel drum al cunoaşterii unei culturi emblematice pentru Extremul Orient, cea chinezească.
După citirea cărţii, ai sentimentul că te afli în faţa unei demonstraţii prin care ţi se dezvăluie o „gestaţie” îndelungă a procesului cunoaşterii unei culturi aflate „la celălalt capăt al lumii” pentru a cărei percepere şi acceptare românii au folosit o „tehnică a felinei” care se apropie de un obiect necunoscut cu ale cărei particularităţi urmează să se deprindă progresiv, pentru că sunt îndemnaţi de curiozitate – o caracteristică a neamului nostru – şi, apoi, pentru că şi alţii, mai buni cunoscători ai lumii, o fac şi trebuie „să fii în rând cu lumea”. Acceptarea şi familiarizarea românilor cu unele dintre componentele culturii chinezeşti par a rezulta în urma unei analize profunde şi reticente, în acelaşi timp, care, mie, cel puţin, folcloristă preocupată cu deosebire de analiza textului literar, îmi pare a fi, cu precădere, apropiată de ceea ce aş numi „suspiciune orientală”.