în secolele III şi IV după Hristos, Sfântul Antonie cel Mare a jucat, fără voia sa smerită, un rol important în viaţa Bisericii, afectată de erezii şi prigoniri. Sărbătorit pe 17 ianuarie, Cuviosul Antonie cel Mare este considerat începătorul pustnicilor. Nu pentru că nu ar mai fi fost și înaintea sa credincioşi care să-și fi dedicat viața lui Dumnezeu, trăind la marginea societății, ci pentru că el a fost primul care s-a retras în pustie, folosind singurătatea, asprimea vieții și a climei, monotonia ocupațiilor, pentru a-și desprinde sufletul de lume și a-l lipi numai de Dumnezeu.

Spune un proverb că pomul se cunoaște după roade, iar omul, după fapte. Prin exemplul Sfântului Antonie, pustia a devenit o grădină duhovnicească, doar că roadele ei au fost nenumărații sfinți ce s-au nevoit acolo. Fără număr au fost cei ce au ales, încurajați de exemplul său, această cale de mântuire. Se spune chiar că, la un moment dat, a avut peste 20 000 de ucenici risipiți prin pustiu! Cu aceasta, aparent, singurătatea sa s-a sfârșit, dar acum Sfântul purta pustia în inima sa. Trăia între ucenicii săi ca în cea mai deplină singurătate, unit în inimă cu Domnul, biruind lumea cu ajutorul Său și după modelul Său... Pe drept cuvânt a fost numit Părintele Monahilor!