Mulla Nasruddin și-a dedicat viața pentru a arăta oamenilor calea ce-a dreaptă spunându-le ceea ce era corect, călăuzindu-i către adevăr și sfătuindu-i cum să evite răul.

Metoda folosita de el este o metoda originala. Folosea un limbaj ușor de înțeles de către oameni și glumea într-un mod sugestiv.

Mulla Nasruddin era șomer și sărac, dar a făcut cumva rost de câțiva gologani ca să mănânce fasole și pilaf la un restaurant ieftin. Mânca și-i cerceta cu coada ochiului pe trecătorii de afară. Undeva, dincolo de mulțime, a observat un bătăuș. Bărbatul era bine îmbrăcat din cap până-n picioare, cu turban de catifea, cu vestă brodată cu fir de argint, cu cămașă de mătase, șalvari din satin și iatagan de aur. Arătând către bărbat, Mulla Nasruddin l-a întrebat pe patronul restaurantului: -Cine e bărbatul acela de-acolo? -E slujitorul lui Fehmi Pașa , i-a răspuns acesta. Mulla Nasruddin a suspinat, și-a ridicat ochii spre cer și a zis: -O, Doamne al meu! Uită-te la slujitorul lui Fehmi Pașa și uită-te la slujitorul tău de-aici.

-Mă iubești, Mulla? a șoptit fata. -Bineînțeles că te iubesc, a șoptit la rândul lui Mulla Nasruddin. -Atunci te însori cu mine? a întrebat ea. -Hai să nu schimbăm subiectul, a zis Nasruddin.

-Mulla, a întrebat un om când s-a întâlnit cu Mulla Nasruddin, care era întotdeauna nepăsător în ciuda necazurilor care nu-l ocoliseră deloc, cum reușești tu să rămâi atât de voios și de calm? -Ei bine, a răspuns Nasruddin, am învățat să cooperez cu inevitabilul.

Mulla Nasruddin vorbea peste gardul din spatele curții cu vecinul. -Ai văzut, a zis vecinul, în ce hal a explodat azi-noapte soba lui Iusuf? Explozia a aruncat-o pe ea și pe bărbatu-său prin ușa din față direct în stradă! -Da, a zis Mulla. E prima dată în treizeci de ani când ies împreună din casă.

Odată ca niciodată, Nasruddin s-a dus la piață și a instalat un panou pe care scria: -Pe acela care mi-a furat măgarul îl rog să mi-l înapoieze, iar eu am să i-l fac cadou. -Nasruddin! au exclamat oamenii din oraș, de ce să pui un astfel de panou? -în viață există două daruri mari, a răspuns Nasruddin. Unul e să găsești ceva ce-ai pierdut, iar celălalt e să dăruiești cuiva ceva ce iubești.

Regele și Mulla Nasruddin ajung într-un oraș străin. -Mulla, spuse regele, hai să ne deghizăm și să ne plimbam prin oraș pentru a vedea cum gândesc și cum reacționează oamenii. Zis și făcut. Curând regele își dădu seama că oamenii nu îl cunoșteau și nu reacționau în nici un fel în prezenta lui însă majoritatea oamenilor îi zâmbeau lui Mulla. Până la urma nu mai răbdă situația și spuse: -Mulla mi-ai spus că nu ai mai fost în acest oraș însă se pare ca tu cunoști foarte multi oameni aici. -De ce majestate? -Pentru că am văzut foarte multi oameni care îți zâmbesc -Explicația e foarte simpla maiestate. Vedeți dumneavoastră, eu am fost cel care le-am zâmbit primul.