Anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, apelul a mai existat în legislația procesual civilă din România, dispozițiile care îl reglementau fiind abrogate de legiuitorul comunist în iunie 1952, pentru ca, ulterior, să fie reintroduse în vechiul Cod de procedură civilă, prin Legea nr. 59/1993. în prezent, sediul materiei este reprezentat de art. 466-482 NCPC. Orice analiză făcută în acest domeniu reprezintă un studiu de caz al implementării noilor coduri în România.

Apelul, dincolo de a fi o cale de atac comună, ordinară, de reformare, devolutiva, suspensivă de executare, reprezintă o transpunere a caracterului formalist al procesului civil. Acest caracter formalist, aplicabil oricărei proceduri judiciare, inclusiv celei penale, scoate în evidență, după cum spune prof. univ. dr. Ligia Cătună, că „procedura este un rit” care trebuie respectat întocmai pentru a-și atinge obiectivele, respectiv stabilirea adevărului judiciar și, pe cale de consecință, stingerea conflictului care l-a determinat pe reclamant să sesizeze instanța de judecată. Mai precis, în cazul procesului civil, apelul nu este altceva decât o etapă în stabilirea adevărului judiciar, etapă care este parcursă de părțile procesului la inițiativă celei nemulțumite, în orice mod, de hotărârea judecătorească a primei instanțe.

într-o forma sintetică, utilă oricărui practician al dreptului, dar suficient de argumentată pentru toți juriștii, monografia răspunde unor întrebări precum: ce este apelul; ce hotărâri judecătorești pot fi atacate cu apel; cine poate declara apel și cine poate participa la judecarea apelului; ce se poate solicita instanței de apel, respectiv cum se poate critica hotărârea atacată și ce poate analiza instanta de apel; care este termenul de apel; cum se judecă apelul, atât în privință chestiunilor preliminare, a excepțiilor procesuale, cât și a administrării probelor, a dezbaterii pe fondul cauzei și a soluțiilor instanței de apel; dar și care sunt remediile împotrivă hotărârilor instanței de apel.