Poezia lui Aurelian Zisu este mărturia unei vârste spirituale, în care eul creator explorează un nou tip de tragic cu care cititorul poate empatiza ușor din cauza lirismului, a muzicalității versurilor ce devin memorabile și prin secvențialitatea narativă din unele poeme. întâlnim în poezia lui Aurelian Zisu un tragism shakespearian prin intensitate, desprins parcă din Poe prin atmosferă, kafkian prin absurdul senin și cioranian prin frământările apocaliptice pe care le proiectează eul liric în diferitele „personaje”. Volumul „Azil” continuă microepopeea personală începută în „Nopțile mele, nopți…” în care eroul principal este propriul eu ajuns într-un moment de cotitură existențială în care viața nu mai e viață, moartea nu mai e moarte și poezia nu mai e doar poezie, ci este un strigăt în pustiu, este sânge însingurat, este durere descântată, este, în fine, vindecare a deznădejdii.