Citind amintirile doamnei de Soubiran, devenită Ghica prin căsătoria cu o beizadea valahă care i-a deschis intrarea într-o lume nouă, bucureșteană, și i-a stabilizat statutul social chiar și la Paris, se impune observația că, deși a locuit vreme îndelungată în Muntenia, aproximativ 10 ani, cunoștințele autoarei, coagulate în jurul relaționării sociale și culturale ades condimentate cu declarații patriotarde la adresa Franței, au un puternic impuls personal și nu depășesc viziunea occidentalului, călător în Estul european, conștient de efemeritatea momentului valah. Chiar aceste referiri la numai doi literații autohtoni uimesc prin diluție, iar informațiile despre Moldova, despre clasa politică și intelectualitatea locală, uimesc prin absența lor, într-o vreme în care contactele intelectualilor români din cele trei țări române erau intense. Acestora li se adaugă menționarea constantă a prezenței și influenței franceze în spațiul românesc.

Înlăturând aspectul subiectiv și tendința clară de literarizare, cartea autoarei se înscrie în memorialistica epocii de efervescență politică și culturală ce avea să pregătească opinia publică europeană pentru Unirea românilor din 1859, iar mărturia autoarei, care putea fi mult mai detaliată dacă i-ar fi lipsit perspectiva literară, și în această privință ar fi putut fi importantă. Volumul prințesei Ghica, care în nici un caz nu poate fi socotită româncă doar prin această căsătorie, intră în galeria vastă a autorilor francezi care au scris despre realitatea românească în preajma Unirii și au contribuit la deschiderea mentalului francez, acum cu un vag aer de exotism, către cauza românească, construind un capital social de imagine cel puțin agreabil.(n. ed.)

Editorii