Dacă facem abstracţie de versurile din volumul „Alb punctat”, publicate în iunie 2015 sub pseudonimul Mirel Petrovici, rezultă că Jurnal de decembrie marchează debutul editorial al lui Stanomir Petrovici.

Jurist de profesie, absolvent al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti, Stanomir Petrovici va fi repartizat iniţial pe postul de consilier juridic la ,,Integrata Banatex” din oraşul său natal, Sânnicolaul Mare, de unde se va transfera ulterior, la începutul anilor ’90 ai veacului trecut, pe un post similar la Camera de Comerţ şi Industrie din Bacău. începând din anul 1995, va deveni avocat în Baroul băcăuan, ceea ce înseamnă, între altele, că ilustra pleiadă a scriitorilor-avocaţi (poetul G. Bacovia, dramaturgul Ion Luca, romancierul I. I. Stoican ş.a.) se întregeşte, astfel, cu un nou nume, cel al lui Stanomir Petrovici. Prin Jurnal de decembrie, el vine să completeze, în chip fericit, domeniul vacant al memorialisticii, fiindcă volumul de debut al avocatului Stanomir Petrovici este, aşa cum sugerează însuşi titlul, o carte de memorii – gen literar extrem de dificil, întrucât nu se supune unor reguli stricte sau limitărilor tematice. Ca specie a memorialisticii, jurnalul – consemnând retrospectiv împrejurări şi evenimente la care autorul a participat sau a fost martor în cursul vieţii sale – se situează la confiniile literaturii confesive cu istoria; iar istoria adevărată, corectă nu se poate scrie – după cum bine se ştie – decât în baza unor mărturii ale actanţilor sau spectatorilor/martorilor oculari ai unor evenimente importante, cruciale din viaţa societăţii. ,,Scrise de obicei la bătrâneţe, memoriile – se spune în Dicţionarul de termeni literari editat de Academia Română – aduc amănunte revelatoare, în măsură să contribuie la reconstituirea adevărului cu privire la oameni şi întâmplări din trecut” (p. 260). într-adevăr, în cele mai multe cazuri, de la Cezar la Churchill sau de la Chateaubriand la Malraux, de pildă – pentru a cita doar clasicii –, memorialiştii se recrutează din personalităţi a căror existenţă a fost implicată semnificativ, într-un fel sau altul, în istoria politică, socială sau culturală a epocii lor. Acesta este şi cazul lui Stanomir Petrovici, intelectual militant, democrat şi patriot, implicat direct în evenimentele de la Timişoara din decembrie 1989, şi nu numai, ceea ce conferă Jurnalului său un interes documentar de prim rang, datorat mai cu seamă unor informaţii cu totul inedite, cum ar fi, bunăoară, cea despre sloganurile,,Jos Ceuşescu!” şi ,,Jos comunismul!”, scandate de tineri suporteri la un meci de fotbal la Timişoara, încă din noiembrie 1989. în acelaşi context al acţiunilor menite a prefaţa evenimentele de la Timişoara din decembrie 1989, se înscriu şi alte informaţii încărcate de semnificaţie, precum: ,,Tot în acea perioadă, în tramvaie, în serile târzii de sfârşit de toamnă, tablouri cu Ceauşescu erau plimbate pe rutele lor între lumânări”. Sau: ,,După şedinţele de judecată, prin barurile limitrofe instanţelor, jurişti, poeţi, scriitori discutau aprins, fără menajamente şi deschis despre regimul comunist sau comentau ad-hoc pamflete la adresa lui Ceauşescu”. Astfel de pamflete, oferite spre lectură prietenilor, scrisese chiar Mirel Marcov, personajul-narator al Jurnalulului de decembrie. Tot acum, anterior adică revoltei de la Timişoara din decembrie 1989, Mirel Marcov, alias Stanomir Petrovici, a scris şi poezii împotriva regimului dictatorial, pentru libertate şi democraţie. Plasate, la intervale regulate, în economia volumului, creaţii lirice precum Să ascultaţi oamenii care tac (septembrie 1989), Azi, libertate (noiembrie 1989), Agora libertăţii (26 dec. 1989), Fir de jar (31 dec. 1989) Libertate în za (iunie 1990) şi Câmpia verde (1994) reuşesc să ilustreze existenţa unei alte faţete/dimensiuni scriitoriceşti a lui Stanomir Petrovici – cea de poet sensibil şi plin de har.

Dar interesul pe care-l suscită Jurnalul de decembrie al lui Stanomir Petrovici nu este doar unul documentar, ci apare dublat câteodată şi de unul artistic. Dotat cu suficientă intuiţie estetică, autorul Jurnalului... evită să accentueze prea mult asupra persoanei naratorului, ca într-o simplă autobiografie, preferând să evidenţieze prioritar faptele şi evenimentele de care a avut şansa să ia cunoştinţă nemijlocit în zilele fierbinţi ale lui decembrie 1989. Fiindcă – e locul să o spunem – titlul Jurnal de decembrie e cum nu se poate mai bine ales, întrucât corespunde exact, întru totul, conţinutului cărţii. Caracterul de jurnal, în accepţia etimologică a termenului (fr. jour = zi), se justifică în primul rând prin faptul că evenimentele Revoluţiei din decembrie 1989 – nu doar cele de la Timişoara, ci şi din Sânnicolaul Mare şi Bucureşti – sunt relatate pas cu pas, pe ore şi zile, titlurile unor subcapitole fiind elocvente în această privinţă, ca de exemplu: 16, 17, 18, 19 decembrie 1989; 20, 21, 22 decembrie; Zile de decembrie, la Sânnicolaul Mare; Zile de decembrie, în Bucureşti şi în sfârşit, 23, 24, 25, 26 decembrie. După cum lesne se poate constata, în centrul volumului se situează Revoluţia din Decembrie 1989, evenimentelor acesteia fiind rezervate nu mai puţin de 83 de pagini, din totalul de 104 ale cărţii. Şi totuşi, unul dintre meritele incontestabile ale autorului rezidă tocmai în faptul că, din punct de vedere informaţional, reuşeşte să acopere o arie mult mai vastă din istoria României, având drept borne cronololgice sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi alegerile prezidenţiale din noiembrie 2014.

Intervalul respectiv e cvasicoincident vârstei autorului care, născut la 24 ianuarie 1947, realizează – nu doar în incipitul destinat unor Date biografice, ci pe parcursul întregii expuneri – o completă autobiografie, bine-venită, dacă nu chiar absolut obligatorie într-o scriere cu tentă memorialistică. Genealogic vorbind, autorul e un produs tipic bănăţean al convieţuirii româno-sârbe, bunica sa fiind româncă din Pesac. în septembrie 1944 însă, naziştii în retragere, neavând răgazul unei cercetări genealogice, au împuşcat-o şi pe Margareta, laolaltă cu toţi membrii familiei Stanomir Marcov, doar pentru vina că erau sârbi. Hazardul a făcut să rămână în viaţă doar una dintre fete, Catiţa, viitoarea mamă a scriitorului. A scăpat târându-se prin noroaie, deşi au tras şi asupra ei, ceea ce-l va determina pe viitorul scriitor s-o evoce metaforic poetic, în volumul de faţă, spunându-i ,,mama cu gloanţe-n păr”…

Ne-am fi aşteptat poate ca, urmare a acestui tragic episod, scriitorul să aibă o atitudine ostilă, resentimentară vizavi de naţia germană şi de exponenţii ei, ceea ce nu se întâmplă. Spre cinstea sa, Stanomir Petrovici ştie să dea cezarului, ce-i al cezarului, fiind cât se poate de obiectiv, ,,corect politis”, cum se spune azi, apreciind Germania, cu valorile şi realizările ei. Ivit dintr-un spaţiu multinaţional şi multicultural al Banatului, pe care îl consideră o a doua Elveţie, Stanomir Petrovici are cuvinte de laudă, atunci când este cazul, şi pentru celelalte etnii (română, sârbă, maghiară, germană etc.), necruţând însă derapajele unor personalităţi politice, cum ar fi pastoral Lazlo Tökes, blamat pentru ipocrizie, duplicitate şi lăcomie, dar şi pentru atitudinea sa iredentistă, vădit antiromânească. Antitetic, se situează autorul Jurnalului de decembrie – patriot ardent şi bun român –, pe care-l înscriem, fără rezerve, în galeria onorantă a intelectualilor noştri naţionalişti din Transilvania.

Temperament de veritabil luptător, disident şi militant pe tărâm civic încă din tinereţe, avocatul Stanomir Petrovici a acţionat cu lăudabilă consecvenţă în direcţia democratizării vieţii noastre politice, a programului economic, social şi cultural al ţării. Având cuvinte de dreaptă preţuire la adresa monarhilor noştri, îndeosebi pentru Carol I Eliberatorul şi Ferdinand I întregitorul, autorul Jurnalului de decembrie nu-şi ascunde, spre final, entuziasmul şi optimismul generate de înscăunarea, în fruntea României, a unui preşedinte de etnie germană. Mă rog, ,,de gustibus non disputandum”…

Fireşte, nu ne-am propus, în prezentarea de faţă, să rezumăm conţinutul acestei cărţi fascinante, pentru a nu-i frustra pe potenţialii cititori de plăcerea unei lecturi atractive, cu îndoit folos, am zice, atât educativ, cât şi informaţional, fiindcă, deşi prioritar memorialistic, multitudinea şi exactitatea întâmplărilor relatate conferă Jurnalului de decembrie o incontestabilă valoare documentară. Făcând dovada unei autentice vocaţii de prozator, autorul reuşeşte să îmbine, să însufleţească cu pricepere propriile amintiri cu informaţiile de primă mână, cum ar fi lucrarea Istoria loviturilor de stat din România, de Alex Mihail Stoenescu, sau Complot împotriva păcii, de A. Khan şi M. Sayers ori Să te naşti sub steaua noastră, de Pavel Coruţ ş. a.

Ivit de sub pana unui avocat, era inevitabil ca Jurnalul de decembrie să nu capete valenţele unei adevărate pledoarii. Domnul Petrovici pledează, cum se spune, ,,ca la bară”, pentru democraţie, pentru bunăstare, pentru toleranţă şi integrare europeană şi, mai ales, pentru libertate, cuvânt ce revine, în paginile cărţii, cu frecvenţa unui laitmotiv. Recurentă e, cum spuneam, şi noţiunea de patriotism, în sensul prezervării identităţii naţionale, ignorată şi chiar contestată de antiromâni în ultimele decenii…

Corolar al unei elaborări artistice îndelungate, al unei experinţe de viaţă dintre cele mai originale şi exemplare, Jurnalul de decembrie reprezintă o mărturie fidelă a realităţilor româneşti de la finele mileniului al doilea, capabil să ofere cititorilor o lectură captivantă. Este cât se poate de evident faptul că autorul a evitat intenţionat – şi bine a făcut! – să topească interesantele sale amintiri într-un roman, ascunzându-se sub masca ficţiunii, şi să sacrifice astfel autenticitatea confesiunii.

Compoziţional, Jurnalul de decembrie comportă două planuri distincte, abil interferate: pe de o parte, cel al Revoluţiei, alcătuite din fapte, întâmplări, evenimente narate – cum spuneam – strict cronologic, iar pe de altă parte, cel al biografiei autorului, cuprinzând date şi informaţii despre el şi familia sa, plasate aparent aleatoriu în economia textului dar care, puse cap la cap, se constituie într-un curriculum vitae cvasiexhaustiv. Liantul celor două planuri îl reprezintă, cum era şi firesc în cazul unui jurnal, personajul principal, Mirel Marcov, narator-martor identificabil cu autorul care, în chip surprinzător şi cu totul original, vorbeşte despre sine la persoana a III-a! Pe de altă parte, e de observat că, în măsura în care autorul comentează evenimentele trăite sau avansează opinii personale asupra unor realităţi sociale şi politice actuale, Jurnalul de decembrie capătă un caracter eseistic. Interferenţa acestor două aspecte/domenii distinct – memorialistic şi eseistic – confirmă o dată în plus complexitatea estetică a Jurnalului de decembrie.

Deşi, în incipitul volumului, Stanomir Petrovici se autocaracterizează, cu falsă modestie, ca fiind ,,un om simplu de pe meleagurile bănăţene” sau ,,un om simplu din câmpia timişeană”, totuşi mărturisirile Jurnalului de decembrie fac dovada unui spirit ales şi a unui mare iubitor de ţară, transmiţând în cuvinte simple, dar emoţionant, sentimente de mare vibraţie sufletească.

Liviu CHISCOP

* *

*

Stanomir Petrovici s-a născut după cel de-al Doilea Război Mondial, într-o zi de iarnă, pe 24 ianuarie 1947, într-un orăşel, cu nume de mănăstire, Sânnicolaul Mare, din mănoasa câmpie a Banatului timişean.

Provine dintr-o familie simplă, cu un trecut nu prea îndepărtat, dar sigur zbuciumat. Mama sa, Ekaterina sau Catiţa, a rămas orfană de război: părinţii ei şi bunicii săi, Stanomir şi Margareta Marcov, împreună cu surorile mamei sale, Mara de 9 ani şi repectiv Ana, de 10 ani, stabiliţi în frumoasa comună germană Tomnatic, de lângă Sânnicolaul Mare, au fost cu toţii împuşcaţi în luna septembrie 1944 de trupe specializate SS în organizarea executării elementelor slave, din ordin foarte clar nazist. Vina lor a fost că sunt sârbi; bunica Margareta însă a fost româncă din Pesac. Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului şi scopului acelui război declanşat de nazişti, pe lângă multele cărţi, este recomandată lucrarea „Complot împotriva păcii”, autor Albert Khan, scrisă în colaborare cu Michael Sayers. în această analiză rece a organizării scopurilor războiului purtat de cel de-al Treilea Reich, dar şi în pregătirea următoarelor conflagraţii, autorul redă plastic unul din preceptele de bază după care se ghida Germania lui Hitler, şi anume împlinirea ideii lansate în anul 1893 care, după generalul conte Gottlieb, avea să ajungă la rang de politică cinică de stat: „Civilizaţia noastră trebuie să-şi ridice templele pe munţi de cadavre, pe oceane de lacrimi, pe trupurile a nenumăraţi muribunzi. O altă cale nu există”.

De altfel statul major german nazist, în strategia sa de război, a calculat până şi distrugerea totală a ţării lor şi pierderea războiului, pe ruinele căreia se va înălţa, după război şi marele jaf, arhicunoscutul scop al marilor puteri războinice, marea putere europeană – Germania.

Dar cu ce preţ şi în detrimentul cui? Istoria se scrie de învingători, dar şi de cei mai puternici, care ştiu să-şi pregătească viitorul. Poporul german este un popor extrem de bine organizat, harnic, tenace şi cult. Japonezii sunt poporul cu care îi putem compara pe germani; două popoare puternice, de cel mai înalt nivel.

A fost o imensă traumă pentru Stanomir, care nu mai avea bunici din partea mamei. Ura se instalase din frageda sa copilărie, o preluase de la mama lui, o purta în sufetul său, nu învăţase limba lui Göethe şi Schiller pe care mama sa, ce avea şcoala germană, o cunoştea, întrucât încă nu înţelesese prea bine ce s-a întâmplat; după un timp avea să-i pară rău de acest fapt şi lui, şi mamei sale.

Mai târziu a aflat că o familie vecină, de germani, a vrut să salveze pe una din surorile mamei sale, pe atunci o copilă de 9 ani, şi că după ameninţarea ofiţerului SS că va ucide toată strada, care era formată din etnici germani, a trebuit să o dea pe mica şi frageda copilă pe mâna naziştilor, ce au executat-o imediat cu sânge rece. Mama lui Stanomir scăpase cu puţin noroc: era la câmp la muncă şi un prieten german a venit călare să o anunţe să nu se ducă acasă, că ai ei sunt cu toţii împuşcaţi. Au tras şi după ea, să o lichideze, dar târându-se prin noroaie a reuşit să scape, cu frica în sân şi cu o traumă infernală. întreaga ei familie a pierit, ea a rămas orfană de război, a rămas singură, cu un defect ce o marcase din păcate toată viaţa. De atunci, aflând această poveste tragică şi adevărată, Stanomir îi spunea mamei sale ,,mama mea cu gloanţe-n păr…”

Avea să treacă multişor timp ca pe baza educaţiei, care era tipic germană, Stanomir să poată face distincţia între marele popor german, cu marii corifei şi titani ai uneia dintre cele mai solide culturi europene, şi ce-au fost pigmeii nazişti.

Tatăl său, Branco-Alexandru Petrovici, era un om bun, muncitor, dar sărac, deşi provenea dintr-o familie bogată la începuturile ei, aşezată la Pecica de prin 1820, când s-a refugiat acolo şi familia regală sârbă.

Strămoşul său, prin aventuri, a pierdut averea, iar familia s-a despărţit: o parte, în Sânpetru sârbesc şi o parte, cu bunicul din partea tatei, la Sânnicolaul Mare. Bunicul din partea tatei a fost plecat vreo 15 ani în San Francisco, dar nu s-a îmbogăţit acolo, precum alţi români bănăţeni plecaţi la Chicago.

In anul de graţie 1953, s-au auzit clopotele bisericilor ce anunţau moartea tătucului lor Stalin (şi atunci se executa un ordin, doar eram sub ocupaţie sovietică).

Stanomir a început şcoala elementară cu învăţătorul Fomitescu, un om bun, bine pregătit şi un sufletist ce îşi iubea elevii. Avea să vină şi anul 1956, cu revoluţia din Ungaria, cu tremurul şcolii noastre cu un etaj, din cauza şenilelor tancurilor sovietice ce se îndreptau zgomotos spre Budapesta. Mai erau camioanele ruseşti acoperite cu prelate, ce-şi duceau ostaşi ruşi morţi de la Budapesta. Ne uitam la ostaşii ruşi care treceau prin localitate, cu gândul că în viaţă, erau destul de veseli, dar mulţi s-au întors pe scut.

Avea să vină marea colectivizare în 1962, organizată după tipul colhozurilor sovietice, pentru a munci mai cu spor pentru ruşi. Noi aveam cartela săracilor pentru pâine neagră; nu ştiam pe atunci că este şi foarte sănătoasă.

Sora tatălui meu, tetca Miliţa, învăţătoare în Petrovaselo, deosebit de frumoasă şi înţeleaptă, avea să fie deţinută politică, condamnată la şapte ani de muncă silnică pentru că a avut curajul să facă o scrisoare pentru consătenii săi împotriva colectivizării. Vărul meu Iovan, minor rămas fără tată, a fost crescut de unchiul meu Iovan.

Ţăranii noştri, sarea pământului, foarte harnici, se opuneau colectivizării din toate puterile lor, cu multă inteligenţă dar şi cu multe riscuri, în toate formele pentru ei şi familiile lor. Mulţi bănăţeni au fost trimişi în Bărăgan şi au murit acolo; puţini au rămas şi s-au întors. Despre aceste metode cu urmări bolşevice ruseşti, a se citi pentru o mai bună cunoaştere a amplorii gulagului românesc, „Morţi fără morminte în Bărăgan, 1951-1956“, de Romulus Rusan.

Şcoala generală o face la Sânnicolaul Mare, după care urmează celebra şcoală de meserii Electro-Motor, din Timişoara, o şcoală profesională care te pregătea într-o meserie. Mulţi dintre aceşti elevi, prin pregătirea şi nivelul lor intelectual, au ajuns muncind şi învăţând oameni cu studii superioare. Şcoli ca aceasta mai găseşti azi doar la finlandezi din păcate, nu la noi în România. Stanomir urmează liceul la ,,Diaconovici Loga” din Timişoara şi îl termină la liceul din Sânnicolaul Mare. Aici se întâlneşte cu profesorul său de istorie Djula Szöcz, de care îl leagă o serie de discuţii despre istorie, dar şi despre viaţă. Stanomir avea pasiunea cărţilor încă de la 12-13 ani; citea de la Biblioteca Orăşenească din Sânnicolaul Mare, apoi mai târziu, după 19 ani, s-a bucurat de cărţile de la Biblioteca Universităţii din Timişoara.

Fiind elev în Timişoara, Stanomir, din dragoste pentru istorie şi cultură, va vizita des – câteodată şi de două ori pe lună – Muzeul de Istorie al Banatului, iar mai târziu Muzeul de Artă al României din Bucureşti, şi va frecventa fără să fie trimis de cineva Teatrul şi Opera din Timişoara, întrucât încă de la 12-13 ani va fi fascinat de celebrii cântăreţi Enrico Carusso şi Iosef Schmidt.

Va fi îndrumat în viaţă şi de profesorul de sociologie din Timişoara Diura Petrovici, care va fi pentru el ca un al doilea tată; un om foarte bun şi apreciat in Timişoara, fratele tatălui său, de la care va învăţa foarte multe lucruri despre şi pentru viaţă.

Stanomir urmează cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti, deşi vroia să se facă la fel ca prietenul său din copilărie, Nelu Popovici, profesor de istorie şi filozofie. La această facultate, va urma ambele secţii de drept, drept ştiinţe economice administrative şi ulterior drept ştiinţe juridice, urmând în cadrul aceleiaşi Universităţi Bucureşti şi studii postuniversitare în domeniul dreptului comerţului internaţional.

După terminarea facultăţii, va fi angajat la „Integrata Banatex” Sânnicolaul Mare consilier juridic, apoi la Camera de Comerţ şi Industrie din Bacău, iar din 1995, va fi avocat.

La sfîrşitul anilor ’80, Stanomir, consilier juridic la Banatex, va ajuta mulţi oameni care încercau în timpul regimului comunist să fugă în Occident şi erau arestaţi şi condamnaţi la locul de muncă în acea unitate.

Prin implicarea sa directă a reuşit menţinerea lor la locurile unde s-au angajat potrivit pregătirii lor şi asigurarea unor venituri cât mai aproape de cele al celor liberi, dar şi eliberarea lor cât mai rapid posibil din acel statut de condamnat.

Incepe să scrie, fiind singur după o decepţie, cuvinte potrivite de prin anul 1988. înainte de revoluţie scrie câteva pamflete împotriva regimului comunist, pe care le cunosc colegii săi, dar nu reuşeşte să le difuzeze prin radioul ,,Danubius” din Budapesta, pentru că în acelaşi timp dorea să plece în America. Vorbise cu prietenii săi din Chicago, pe care şi el îi ajutase să plece în timpul comunismului în SUA, dar Stanomir intenţiona să plece în Saint-Paul, unde avea prieteni cetăţeni americani care îi erau şi rude îndepărtate, aşa cum o făceau şi mulţi bănăţeni după 1918, de fapt bunicul său după tată, care a stat 15 ani în San-Francisco.

După un refuz al Ambasadei SUA în 1990, pentru acordarea vizei, va renunţa pentru totdeauna să plece peste ocean; era european şi era mândru de asta.

Publică, sub pseudonimul Mirel Petrovici, în iunie 2015, rânduri potrivite sau poezii, pentru copii, prietenii săi şi eventualii cititori, într-o ediţie limitată, sub titlul ,,Alb punctat”.

Stanomir Petrovici va folosi în acest Jurnal de decembrie, în locul numelui său, substitutul Mirel Marcov. Schiţele însumează trăirile unui om simplu de pe meleagurile bănăţene, ce a participat cu toată ardoarea şi cu toate riscurile, din acel imbold pur pornit din sufletele noastre, împreună cu martirii revoluţiei din decembrie ’89, să se elibereze de un regim bolşevic în care grădinile de flori ale ţării noastre erau împrejmuite cu sârmă ghimpată. Aceste rânduri le dedică în primul rând copiilor săi, fiicele Elena Vera, mezina Celestine şi fiul Stanomir Gheorghe, precum şi prietenilor din copilărie, dar şi răbdătorilor cititori. El îndrăzneşte să le prezinte spre neuitare acele zile de decembrie 1989, trăite de un om simplu, din câmpia timişeană.