« Construcţia pe care am proiectat-o vine din patru opţiuni filosofice. Prima este aceea că, printre capacităţile pe care le posedăm, ca oameni – sensibilitate, voinţă, intelect, reflecţie etc. –, raţiunea este cea pe care ne putem rezema cu mai multe şanse de orientare încununată de succes în viaţă. A doua este aceea că raţiunea implică – aşa cum ne-a arătat deja Fichte – voinţa de raţiune şi datoria raţionalizării lumii noastre. Suntem deja departe pe drumul raţionalizării şi avem concluzii propriu-zis filosofice în urma drumului parcurs. Nu este aproape nimic în ordine în lume, dar nu este totul pierdut şi nici mult de la început asigurat ! A treia este aceea că persoana care vrea raţionalizarea intră pe terenul unei realităţi ce rămâne un întreg – distribuit pe numeroase paliere, domenii, segmente şi situaţii, unde trebuie făcute suficiente distincţii – şi se cere abordată ca întreg. « Diferenţierea » o consider nu doar un mecanism de evoluţie a modernităţii, ci şi o realitate mai adâncă, cu ale cărei efecte abia am început să ne confruntăm, filosofic vorbind. A patra este aceea că în conştiinţă şi în comunicare avem mediile hotărâtoare ale vieţii noastre într-o societate a cărei complexitate deja pune la încercare conceptualizările reţinute în istoria filosofiei. Chiar şi după decenii de ofensivă împotriva unificării datelor experienţelor, în filosofie nimic nu este asigurat fără fundamentare – am făcut deci temă de reflecţie chiar din aceste opţiuni sau măcar le-am apărat.
Raţiunea, raţionalizarea, diferenţierea, acţiunea, conştiinţa şi comunicarea sunt termenii filosofici unificatori ai scrierilor mele de până acum. Dacă este să iau în seamă cerinţa lui Hegel de a unifica până la capăt experienţa şi de a găsi un termen – unul singur ! – unificator, care să fie oarecum fundalul celorlalţi şi să proiecteze o lumină asupra întregii realităţi, dincolo de derutantele ei diversificări şi mişcări, atunci pot spune că acesta este comunicarea. Ne naştem în mediul comunicării, trăim înăuntrul ei, ea decide direcţia acţiunilor noastre şi ne permite să atingem ceva, şi nu altceva. Prin comunicare trec, de fapt, şi cunoaşterea, şi acţiunile, şi fiinţarea noastră. Celebrele întrebări puse de Kant – „ce pot să ştiu ?“, „ce trebuie să fac ?“, „ce îmi este îngăduit să sper ?“ şi „ce este omul ?“ – se dezleagă astăzi mai profund pe terenul comunicării. Interogaţiile ce au nutrit filosofia dintotdeauna – de la „ce este ?“, trecând prin „cum putem cunoaşte ?“, la „ce putem face ?“ – se dezleagă într-un fel nou în orizontul comunicării.
Aparţin curentului de gândire ce a făcut trecerea de la „filosofia conştiinţei“ la „filosofia comunicării“ şi caută acum să absoarbă „filosofia conştiinţei de sine“ în aceasta din urmă. Mi-am asumat faptul că accesul nostru, ca oameni, la realitate este mijlocit de „comunicare“ (începând cu cea mai simplă operaţiune lingvistic-cognitivă, care este „nominalizarea“) atât în ipostaza de „instrument“ al cunoaşterii, cât şi ca „mediu“ al acesteia, şi că nu există soluţie la problemele unei societăţi de „complexitate“ înaltă în afara „comunicării“ soldată cu „înţelegerea“. Mi-am asumat însă tot mai mult ideea că în „comunicare“ suntem prezenţi, ca oameni, în aşa fel încât ceva mai mult decât comunicarea rămâne de partea noastră, aşadar, în afara comunicării. Sau,

pozitiv formulat, că în „comunicare“ venim mereu cu asumarea noastră de către noi înşine, la singular (ca individualităţi) şi la plural (în chip de comunităţi), care afectează comunicarea faptică însăşi. Pe ambele direcţii – sesizarea condiţionării comunicative a tablourilor realităţii pe care ni le construim şi sesizarea condiţionării ontice (existenţiale şi sociale în înţeles larg, în primul rând) a „comunicării“ – m-am sprijinit pe achiziţiile ştiinţelor timpului (de la matematică şi logică, trecând prin sociologie şi lingvistică, la psihologie). Demersurile mele au drept cadru „filosofia subiectului“ şi desfăşoară înainte de toate o antropologie a reproducerii culturale a vieţii prin acţiuni diferite, subsumate unui sens cultural, ancorat în bună parte în echiparea noastră, în cele din urmă anatomo-fiziologică, şi dependent de iniţiative umane şi, desigur, de caracteristicile lumii. »

Andrei Marga este licenţiat în filosofie şi sociologie şi a obţinut doctoratul în filosofie cu o teză despre « teoria critică » a Şcolii de la Frankfurt (Herbert Marcuse). S-a specializat în filosofia contemporană în Germania Federală şi SUA. A publicat volume în domeniu, printre care Introducere în filosofia contemporană (Compania, 2014), Religia în era globalizării (Editura Academiei Române, 2014), Relativismul şi consecinţele sale (Ratio et Revelatio, 2014), Guvernanţă şi guvernare (Un viraj al democraţiei ?) (Editura Compania, 2013), Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică (Editura Academiei Române, 2013), The Destiny of Europe (Editura Academiei Române, 2012), Argumentarea (Editura Academiei Române, 2011), Challenges, Values, Vision. The University of the 21^st Century (Cluj University Press, 2011), Die Religion im Zeitalter der Globalisierung (EFES, 2010), Absolutul astăzi. Teologia şi filosofia lui Joseph Ratzinger (Eikon, 2010), Criza şi după criză (Eikon, 2009), Filosofia lui Habermas (Polirom, 2006), Filosofia unificării europene (EFES, 2005), Reconstrucţia pragmatică a filosofiei (Polirom, 1998), Raţionalitate, comunicare, argumentare (Dacia, 1991).
A publicat, de asemenea, volume ce cuprind analize şi proiecte de reformă legate de misiunile publice pe care le-a îndeplinit, precum Ieşirea din trecut (Alma Mater, 2002), Anii reformei. 1997-2000 (Presa Universitară Clujeană, 2007), Profilul şi reforma universităţii clujene. Discursuri rectorale (Presa Universitară Clujeană, 2012), După cincisprezece ani. Fifteen Years after (Cluj University Press, 2012), Sincronizarea culturii române. Un proiect (Tribuna, 2013), România într-o lume în schimbare. Interviuri realizate de Romeo Couţi (Ecou Transilvan, 2013).
Profesor de filosofie contemporană şi logică generală, a fost rectorul Universităţii « Babeş-Bolyai » (1993-2004 şi 2008-2012), ministru al Educaţiei Naţionale în guvernele Ciorbea, Vasile, Isărescu, ministru al Afacerilor Externe în guvernul Ponta I, preşedinte al Institutului Cultural Român.
A fost ales în conducerea unor organizaţii şi instituţii internaţionale (European University Association, United Nations University din Tokyo, CEPES-UNESCO etc.) şi a fost numit consultant al unor instituţii culturale şi universitare din China, Vatican, Germania, Ungaria, Austria.
I s-au acordat ordine de stat în Germania (« Marea Cruce de Merit »), Franţa, Italia, România, Portugalia. A primit premii internaţionale (printre care premiul « Herder ») în Austria, Germania, Israel.
A susţinut cursuri şi seminarii, ca profesor invitat, la universităţile din München, Viena, Montpellier şi Ierusalim.
Este laureat al premiilor naţionale « Bărnuţiu » şi « Brătianu ».

AltFel